Mi-am pierdut tinereţile prin iubiri, împărtăşite şi neîmpărtăşite, avute sau numai dorite, „formative” – atunci când am ajutat pe cineva să se ridice -, prin iubiri adevărate ori numai proiectate (asta am învăţat-o târziu), prin iubiri care au rămas doar la stadiul de pasiune unidirecţională, până am ajuns, nu ştiu încă, dacă la punctul culminant sau la punctul zero, la, cum spun unii – şi nu aş nega dacă mi s-ar spune asta în faţă – iubirea cea mare în care am dat tot şi am fost tot însă, am văzut apoi, insuficient, cea care mi-a devenit obsesie şi rană deschisă ce nu trece cu calmante (medicamentoase ori sufleteşti).
Până la EA, cea care m-a format pentru că, inconştient, am lăsat-o să mă formeze, cea care mi s-a dăruit (nu ştiam pe atunci că numai în măsura în care voia asta – şi se ascundea bine). De atunci caut, caut ceva care să o egaleze – haide, spuneţi-mi că e stupid, inutil, ba chiar imoral faţă de femeile cu care am avut relaţii după -, poate chiar să o întreacă în dăruire, pasiune, eficienţă (da, e un element important atunci când vrei să construieşti ceva), să-i egaleze ori să-i întreacă atingerile fine şi subversive ale sufletului. Mi-am pierdut tinereţile prin iubiri care, cred, o căutau pe ea, o formau încetul cu încetul – mereu am vrut să fiu un fel de Pygmalion, să formez una adunând trăsături din fiecare. Mi-am pierdut avântul, dorinţa de a mai construi şi de a mai fi la fel ori mai bun când s-a pus – când ea a pus – punct într-un mod pe care l-aş descrie într-un singur fel: crud.
Când eram împreună număram inconştient clipele – până la următoarea revedere, până la următoarea atingere, până la următorul pas făcut împreună într-o direcţie ori alta – oh, da, a fost iureş -, până la următorul „pa”, pe care-l credeam ultimul dacă nu aş fi ştiut că, de fiecare dată când ne certam, dacă ajungeam la ea şi ne luam în braţe, totul revenea la normal, la bine şi cald, la curgere şi înflorire (să nu va prind că-mi spuneţi despre „Inteligenţa Emoţională” a lui Goleman, am rumegat-o de mult şi nu sunt de acord cu ce este pe acolo). Încep să-mi pierd încrederea că va exista „alta ca ea” ori mai bună, căci compar, analizez, raportez la faptele, spusele, acţiunile şi reacţiile ei. Clipele noastre – relaţia a fost alcătuită din clipe, toate relaţile sunt aşa, nu sunt nici pe departe un continuum – sunt acelea pe care nu mi le pot şterge ori refuz să mi le şterg, pe care le hrănesc şi sunt conştient de asta, le menţin la un anume nivel pe care puţine l-ar putea atinge pentru că impun standardele inconştient. Deşi eram (eram, nu am fost eu ori nu sunt eu) destul de ancoraţi în real şi luam fiecare în calcul posibilitatea continuării ori nu a relaţiei, de fiecare dată când mă gândesc la ea, îmi vin în minte versurile lui Elizabeth Browning:
„Cum te iubesc? Să-ncerc o-nşiruire/Adânc, şi larg, şi-nalt, cât poate/Atinge al meu suflet când străbate/Spre graţie, spre tot, spre nesfârşire./Şi te iubesc cu zilnică iubire/În paşnic fel, în zori, pe scăpătate – /Şi slobod, cum te lupţi pentru dreptate,/Curat, aşa cum fugi de linguşire/Şi te iubesc cu patimă avută/În vechi dureri, şi cu credinţă care/părea, cu sfinţi copilăreşti, pierdută…”
Pe de altă parte, suferinţa era prezentă încă de pe atunci, o simţeam de fiecare dată când analizam împreună, dar separat „imposibilitatea” continuării – motivele erau pretexte de fapt, să fim serioşi. Apoi a început să vină în valuri. La început mici, prevestitoare de furtuni ce nu s-au potolit nici după ani, ce nu se pot „regla” cu substitute; care sunt, într-un fel crud şi înjositor – pentru mine – uneori inexistente, apoi precum cele alte furtunilor tropicale al căror „ochi” nu-l găsesc pentru a sta liniştit câteva minute, pentru a analiza situaţia şi a şti când şi pe unde să ies. „Oare cum îi este acum?”; „Dacă aş merge să o văd, mi-aş face rău?”; „M-ar primi măcar cu prietenia între doi oameni care s-au format reciproc sau cu indiferenţa celei care fuge de trecut şi de tot ce o leagă de el?”.
În timp, în locul detaşării, suferinţa s-a accentuat, recunosc, am „cultivat-o”; de fiecare dată când mă gândesc la ea, îmi vine să dorm că să nu ştiu, însă primele – sau ultimele – gânduri dinaintea somnului sunt la ea, apoi visez. Nu aş mai vrea acea suferinţă din timpul relaţiei, implicit nu aş mai vrea-o pe ea, însă tare mi-e teamă că, dacă mi-ar spune un simplu „haide”, aş răspunde cu „da”. Şi pentru că, în mod ciudat şi anacronic – faţă de timpul şi tipul suferinţei – îmi vin în minte numai părţile frumoase. Pe celelalte le ştiu, le-am aflat, dar trebuie să fac un efort pentru a le împinge în faţă şi a mă face să spun – să-mi spun – un drastic şi dureros „nu (din cauza că…)”.
Am fost întrebat zilele trecute dacă ce scriu este „din real” sau lucruri imaginate şi transpuse „frumos”; am răspuns, absolut real. Şi încă mă întreb dacă să merg la ea, măcar în zona ei, în calitate de observator, sau să intru în contact, sau ce reacţie ar avea în cea de-a doua situaţie, dacă ar fi bine ori nu pur şi simplu să mă duc acolo – totuşi, nu pot evita unul sau trei oraşe pentru că în ele avem ori am amintiri comune, experienţe de neşters şi trăiri pe atunci înălţătoare, acum dureroase. Aş vrea altă unitate de măsură pentru suferinţă, exceptând timpul; intensitatea nu o pot, sau nu încă, descrie, astfel că rămân, încă, în cochilia mea. Sunt expert în creat ziduri. În jurul meu.
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro. Îți mulțumim.
Citiţi şi
Când nu știi încotro: 4 întrebări care te pot ghida în vremuri incerte
“Femeile pot simula orgasmul. Bărbații pot simula o întreagă relație”
Șarmul, charisma și flerul – între lumină autentică și umbre relaționale
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
