Maria era îndrăgostită. Cum altfel putea să fie când, deși vedea defectele celui căruia îi spunea de câteva luni bună dimineața și noapte bună, le ignora. „Este puțin cam impulsiv”, își spunea ea, când îl vedea că se ceartă cu vânzătoarea – absolut nevinovată – pentru că a așteptat prea mult la coadă. „Poate că are motivele lui”, îi lua ea apărarea când îl vedea că se ceartă cu vecinii din te miri ce. Ea, o fire împăciuitoare, pașnică, nu agrea discuțiile contradictorii iscate din nimic.
Altfel ar fi reacționat ea în astfel de situații odinioară. Ar fi dezaprobat vehement o asemenea atitudine, însă, acum, pentru că era îndrăgostită, nu mai era obiectivă și trecea cu vederea comportamentul lui aproape agresiv. „Totuși, e un om bun”, se amăgea ea. Da, cu ea, era un om bun… Deocamdată.
Deocamdată, era și el îndrăgostit. Deocamdată, îi șoptea vorbe duioase, îi oferea flori fără vreun motiv anume, o alinta cum nu fusese niciodată alintată până atunci. Cine nu știe însă că lupu-și schimbă părul, dar năravul, ba? Maria știa, nu era naivă, dar, ca orice femeie îndrăgostită, credea că ea va putea să-l schimbe. Se amăgea, îi atribuia calități pe care, în realitate, el nu le avea. De prea multe ori i se reproșase că este idealistă, că vrea să găsească bărbatul perfect, că îl așteaptă pe Făt-Frumos pe cal alb. De data aceasta, avea gând să fie răbdătoare, să accepte defecte, să ierte păcate. Tocmai de data aceasta…
După un an de relație, se hotărâseră să se mute împreună. Alfel de dimineți, alfel de nopți, o viață nouă pentru amândoi. Treptat, dispăruseră șoaptele de iubire, vaza rămânea mai tot timpul goală, alinturile se transformaseră în invective. Maria descoperise că de la iubire la ură nu-i decât un pas.
„Dacă torni venin peste inima unei femei, nu te aștepta să curgă miere”, îi spusese ea la un moment dat, când el o întrebase de ce s-a schimbat așa de mult. Ar fi vrut să-l întrebe: cine s-a schimbat? Ea sau el? De fapt, știa care este răspunsul, el nu se schimbase deloc, numai că acum nervii lui nu se mai râsfrângeu asupra celorlați, acum ea era ținta.
Cuprins de remușcări, uneori, el îi cerea iertare. Totuși, nici măcar un te iubesc, îmi pare rău! nu mai putea fi un antidot pentru zecile de insulte pe care le auzise Maria în ultimul timp. Simțea că iubirea față de el agonizează, moare încetul cu încetul. Se întreba adesea unde greșește, însă nu reușea să găsească un răspuns. Știa doar că unii bărbați toarnă tot veninul odată, alții, picătură cu picătură.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Latura întunecată a bărbaților „de treabă”
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
