Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

De ce am mărșăluit la Leuven

16 December 2019

Artwork of Syrian artist Nizar Ali Badr

Pe 29 septembrie, am participat la Marșul de 40 de km pentru refugiați (aici, pagina de fb), care în acest an a avut loc în orașul belgian Leuven. Puteai să participi, puteai să donezi bani, puteai și una, și alta. Anul acesta au participat 1.497 de oameni și s-au strâns din donații 344.458 euro pentru cei care fug din calea războiului și a persecuțiilor.

Locul de adunare a participanților la marș, înainte de 8:00. Estimarea organizatorilor a fost că se adunaseră 1.500.

Pleacă primul pluton de 150-200 de oameni. Îi vor urma altele, la câte 10 minute.

Echipa Badass Women: Sandra (nepoata lui Moș Neagu – Djuvara!), Marian, eu, Sabina (fiica mea, căreia îi datorez experiența). Katrien a întârziat, dar ne-a ajuns din urmă la primul stop. Va apărea în fotografia de la sosire.

Primul stop, după 8 km, într-o tabără militară, pentru ceai, cafea, apă. Am fost și amprentați, să ne simțim ca niște refugiați. Într-unul dintre corturi erau delicioase prăjiturele marocane. Ca să știți, primarul din Leuven, orașul pe care aproape l-am înconjurat, trecând prin păduri splendide, este de origine marocană.

Gurile rele ar putea spune că acolo lumea oricum face mișcare și profită de astfel de ocazii ca să îmbine utilul cu plăcutul. Așa, și e ceva rău în asta? Decât să faci lucruri singur, doar pentru tine, poți alerga ori merge având și alt obiectiv în afară de forma fizică de invidiat.

Am mers cu 5 km/oră. A plouat, a ieșit și soarele. Am depășit, am fost depășite. Am tăcut, am vorbit. A fost timp pentru toate.

Al doilea stop, la 17,5 km. Am păstrat ritmul tot 5 km/h. Mâncare libaneză, delicioasă.

Poza de la km 25, încă mai zâmbeam 🙂 (eu, dreapta)

Al treilea stop, la 28, 2 km, ultimul, pentru apă, cafea, mere, batoane calorice. Făcusem cei 28,2 km cu o medie orară de 5 km, alterată pe ultimii 5 km, cred, de ultimul stop. Eu m-am oprit aici și m-am întors la punctul de plecare cu o mașină pusă la dispoziție de organizatori.

Ce vedeți mai jos este o piesă de placaj traforată care i-a fost înmânată fiecărui finalist, oricât de târziu ar fi trecut linia de sosire.

Urmele pașilor noștri au fost șterse de ploaie, de alți pași, dar dovada solidarității umane rămâne: am fost acolo. Aproape 1500. Veniți și de prin alte orașe ale Belgiei, de toate naționalitățile. Majoritatea, tineri. Între organizatori, mulți erau din familii de emigranți. Când îi întâlneai, pe traseu sau la punctele de odihnă, îți mulțumeau cu un zâmbet pentru că erai acolo.

Le-am așteptat pe fete la sosire. Am vrut să le las să se pozeze doar ele, care au finalizat marșul. M-au “forțat” și eu m-am lăsat. 🙂

Fotografia de mai jos este reală și a fost folosită într-un documentar despre migranți.

The Migrating Image, regia Stefan Kruse

Noi am mers fără frică, admirând frumusețea locurilor, oprindu-ne din când în când, de voie. Fără presiunea timpului sau a grijilor, fără copii în cârcă, plângând, fără copii flămânzi și obosiți, fără încălțări ori haine potrivite, fără spaimele și stresul pribeagului prin lume, care a lăsat tot acasă și a fugit din calea sărăciei sau a războiului.

A fost o experiență majoră și nu din cauza kilometrilor mulți parcurși, de care nu conteneam apoi să mă minunez că am fost în stare. Puteau oameni care n-ar fi putut – femeie în scaun cu rotile împins de un bărbat, om fără vedere, la brațul altui om. Toți putem, doar să avem deschiderea și interesul să găsim, chiar să inițiem o cauză, și să îi dedicăm din timpul și resursele noastre. Fiecare om în plus contează. Fiecare voluntar contează.

Spiritul de prezență este esențial, conectarea e esențială. Asta a lipsit educației noastre și e bine că cei plecați – copiii noștri – o dobândesc cu ușurință. Empatia, toleranța și implicarea reprezintă triada care ne mai poate salva pe toți. Datorită ei chiar nu vine mult trâmbițatul sfârșit al lumii. Pentru că de la inimă la gând și de la gând la faptă, nu sunt mereu 40 de kilometri și o febra musculară paralizantă. 🙂

Mulțumesc, badass women!



Citiţi şi

#MancareDeSuflet #SOSHoReCa

Violența domestică în izolare

Gault&Millau deschide cel mai mare restaurant online din România

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro