Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

De data asta, nu-l mai pot ierta

3 March 2018

De data asta, nu-l mai pot ierta. Am făcut-o de o sută de ori, și încă mă simțeam capabilă să-l înțeleg și să-mi asum neputința lui de a se ”descurca” în lumea mea. De a vorbi cu mine, ce lucru simplu, atât de important. Am așteptat ani în șir să se maturizeze și nu i-am cerut nimic în schimb. Până acum câteva săptămâni, într-o zi proastă, când m-am hotărât să-mi cer un minim, și când zic minim știu ce vorbesc, deci un minim drept: la certitudine.

E foarte adevărat că toată pledoaria mea a sunat jalnic și chiar disperat, dar era deja peste putințele mele să mai continui să rup din mintea și din sufletul meu atâtea coji sub care băltea suferința. Am fost o femeie obișnuită, pentru câteva minute, care s-a plâns. Care a implorat, care s-a umilit, care a lăsat să se înțeleagă că e în stare să coboare foarte jos pentru a putea fi ridicată.

Ce poate fi mai frumos pentru un bărbat, mă gândeam, decât să ai la picioare o femeie (și nu oarecare – dacă abandonez și ultimul strop de conștiință a propriei valori simt că mă depersonalizez total) care să ți se supună, fără a-ți cere decât… câteva cuvinte, nu luna de pe cer, nimic, dar nimic excepțional, nici măcar timp, ci doar câteva prăpădite de cuvinte cu care să-și panseze rănile.

Știa că sufăr cumplit. (Până aici știu că sună așa clișeic, încât, vă rog să mă credeți, îmi vine să-mi cer scuze în fața voastră.) Și, desigur, că îl iubesc. Tocmai invocasem motivul acesta, care, simțeam eu, l-ar fi putut face fericit pe orice bărbat din lume. Mi-am ascultat vorbele ca și când ar fi fost dictate de Dumnezeu-știe-de–unde, îmi recunoșteam vocea, dar n-aș fi putut spune cu precizie în ce limbă vorbeam.

Era momentul de luciditate care sintetiza ani care mă schimbaseră irevocabil, transformându-mă într-un monstru de frământare și neputință, de frustrare și legitimă aversiune față de orice logică a realității, dacă ar fi existat cumva una, pusă în situația de a mă face părtașă la o experiență atroce prin dimensiunea profunzimii acelei răni deschise în care se aglutina nefericirea de a iubi și de a fi iubit, dar de a suporta fuga celuilalt, incapabil să rostească și să își asume verdictul final. Îmi scrisesem propria sentință, complet conștientă de fiecare cuvânt, ca și când aș fi implorat medicii să mă eutanasieze, la schimb cu suferința.

1d0a8ca5190595b30a1204d1e807e302

Sursă foto: improvephotography.com

Dar acum nu-l mai pot ierta. Pentru că m-am trezit, peste noapte, fără puterea de a mai scrie. Era singurul lucru al meu, singura mea scăpare, era lumea pe care o construisem în jurul meu, ca un fel de zid al Berlinului, în care îmi găseam răsuflarea. Scriam, îl scriam, îi inventam ipostaze, toate luminoase, febrile, pasionale, în care îl transformasem într-un zeu care se juca nu numai cu mintea mea, ci și cu corpul meu, care căpătase culori, parfumuri, viață, care se înălța asemeni lui Euphorion și nu cădea niciodată, pierzându-și aripile. Crescusem prin el, devenisem stăpână pe mine într-un fel orgiastic, știam ce înseamnă desfrâul simțurilor și al inspirației. Cunoscusem și mușcasem din paradis, iar gustul acela incredibil îmi stăruia pe buze.

Sunt complet anemiată, pentru că mi s-a luat ceea ce mă ținea în viață. Niciun rând nu mai pot scrie din ceea ce îi dădea alura unui om plin de pasiune, efervescent în iubirea lui și nesperat de frumos în toate ale lui, radiind din iubirea mea… Asta da, e o pierdere, pe care n-o pot cataloga, atât mi se pare de catastrofală. Doi oameni care se iubeau și creșteau unul din celălalt se despart din pricina cuvintelor care le asigura oxigenul. Un posibil subiect de tragedie antică în variantă posmodernă, și cred că ar prinde la public. Dedicată mai ales celor care se ascund dincolo de ei înșiși, sufocați de neputință. De angoase venite de cine știe când, din ce părinți suferinzi din amor, din ce strămoși care n-au suportat distanța și au hotărât că e mai bine să-și ucidă iubirea și să o târască așa, defunctă, după ei, fără car mortuar și fără lumânări, fără lumina cea de toate zilele.

Mi-am amintit de Anaïs Nin și de Henri Miller, cei doi amanți-scriitori care au cutremurat literatura veacului trecut. El s-a format scriitor din iubirea ei împătimită, pe care o lăsa să-l cucerească, să-l azvârle de colo colo, să-l îngenuncheze și să-l arunce în ceruri, de unde revenea cu sângele proaspăt al unor cărți excepționale. Ea credea cu adevărat în iubirea-iubire, esență a tuturor lucrurilor: “Dragostea este axul și respirația vieții mele. Arta pe care o produc este un produs secundar, o excrescență a dragostei, cântecul pe care îl cânt, bucuria care trebuie să explodeze, supraabundența – asta-i tot!” Atât de simplu! Atât de lipsit de romantismul desuet, de bucătărie, pe care îl practică foarte multă lume, atât de consistent în adevărata fericire de a rezona împreună cu celălalt în zona cea mai sensibilă și mai nobilă a spiritului. De ce mi-am amintit de ei? Credeam, ca o naivă, că unele lucruri se pot repeta, că am puterea să inspir și să mă las inspirată… Nu e un sentiment de regret, ci o mare și profundă dezamăgire față de mine, care aș fi putut face imposibilul să funcționeze după regulile mele, uitând că celălalt e liber să ia propriile decizii și să rămână sau să plece. 

 “M-ai făcut imens de fericit că m-ai lăsat să fiu eu, în toate ipostazele. M-ai lăsat să fiu artistul, dar nu ai lăsat deoparte nici bărbatul din mine, amantul nesătul ca un animal înfometat. Nicio femeie nu mi-a acordat toate privilegiile de care am nevoie – iar tu, tu care cânți atât de veselă, de îndrăzneață, chiar râzând – da, tu îmi dai puterea să merg mai departe, să fiu eu însumi, să risc orice. Te ador pentru asta. Prin asta văd ce femeie extraordinară ești, regina mea. Femeie în adevăratul sens! Râd în barbă când mă gândesc la tine. Nu mi-e frică de feminitatea pe care o afișezi”. Îmi amintesc că spuneai: ”M-ai putea chiar înșela. Nu mi-aș da seama”. Când merg pe bulevard, mă gândesc la asta. Nu te-aș putea înșela – deși mi-ar plăcea ideea. Vreau să spun că nu aș putea să fiu complet loial cuiva – n-aș mai fi eu. Iubesc prea mult femeile, sau viață, sau ambele, nu știu. Râzi, Anaïs. Îmi place la nebunie să te aud râzând. Ești singura femeie cu acel simț al veseliei, nici prea mult, nici prea puțin. Pari că mă implori să te trădez. De asta te iubesc.”

Iar Anaïs îi răspundea: “Îmi place când spui că tot ceea ce se întâmplă e bun, chiar este. Eu aș spune că ceea ce se întâmplă este extraordinar. Pentru mine, totul e ca o simfonie. Sunt atât de excitată de viață – Dumnezeule, Henry, în ființa ta am găsit aceeași flacără a entuziasmului, aceeași tensiune ce se ridică instantaneu, completitudinea,  căci eu niciodată nu simt limitele. Eu dau pe dinafară. Iar când simt că entuziasmul tău față de viață izbucnește ca o flacără alături de al meu, amețesc.”

Aș fi vrut să îi scriu eu, acestă nouă eu, ultimele cuvinte, dar n-am reușit decât să îngaim, pe muțește, câteva fire din gândurile pe care voiam să nu le mai recunosc. Am mânjit pentru ultima oară pagina, pe care nu mai aveam de ce să o salvez. Ce bine că nu mai aveam nicio cale să i le trimit…

Mi-am amintit ultima întâlnire cu tine, dragul meu, parfumul tău de așteptare, pielea ta subțire ca o foiță de țigară, ultima îmbrățișare…  m-am simțit din nou copleșită de aceiași fiori și la fel de neputincioasă, după atâția ani. Am simțit gustul amar al vorbelor mele, atât de reale încât mi-au sângerat buzele. Ce mai conta o durere în plus, când tot ce era înapoia și în fața zilelor mele nu era altceva decât o istovitoare încercare mereu eșuată de a te uita…

Am fumat până la capăt ziua asta, ca pe un drog, și încă mai aștept efectele…

Guest post by Baby

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Mi-e dor de mama…

Tu nu vei divorța niciodată…

Eu voi rămâne Ana ta…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
9,546 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro