Trăim, cum ar fi spus Leibniz pe vremea când traversa și el străzi, cumpăra ziare, fuma, descompunea totul în monade și iubea filosofic, în cea mai bună dintre lumile posibile. E adevărat că e și singura pe care o avem deocamdată. Una care are o relație poligamă cu viitorul, că doar ne-am descotorosit de monomania anacronică de a crede într-unul singur. Viitor, adică. Și care divorțează zilnic de trecut.
Nu despre viitor mi-am propus să scriu, ci despre „viitorurile” dintr-o relație atunci când trecuturile nu se suprapun și mai au și tupeul colosal de a avea durate diferite. Despre relațiile în care distanța în ani dintre cei doi e suficient de mare încât să devină bun colectiv, subiect de bârfă la toate rendez-vous-urile triste și motiv de grimase dezaprobatoare. Când lipsa de suprapunere în ani trasformă viața celor doi în anticamera lui Ibsen, doar pentru că lumea are alte așteptări de la cei doi. Ea trebuie să fie întotdeauna mai tânără și mai scundă decât el. Poate fi și foarte tânără, nu e atât de cumplit! E suficient să aterizezi fără voie în orice mall din lume și să constați că toate potecile dintre magazine și „iad-food-uri” sunt împânzite de mici Berlusconi. Însoțiți de tinere gracile, cu omoplații vârâți între tatuaje și râs gâlgâitor, cu voci pisicite care explică domnilor amorezați sau cvasi-amorezați cum stă treaba cu Levi Strauss, corectând eroarea fundamentală a amărâților care nu îi știau decât pe Levi și pe Strauss, niciunul dintre ei mare iubitor de jeanși! Totul asortat suprarealist cu o armată de diminutive și mâini trecute spasmodic prin păr, toate mallurile fiind bântuite de fantome de albine. Însa nimeni nu are dreptul să condamne, iar pietrele din buzunar ar trebui să rămână unde sunt, pentru că puține lucruri pe lume sunt mai întristătoare decât viața unei femei cu haine mirosind a speranțe de viitoruri comune.
Mai sunt și relațiile-mentorat. Cu poveștile lor cu nume de Anais Nin, De Beauvoir ori Hanna Arendt. Deși e mai degrabă un co-mentorat, ca să fiu dreaptă. Sunt relațiile în care sufletele–pereche devin creiere-pereche, cu o cauză comună de luptă și de viață și parteneriat în arme. Sunt frumoase până când devin sufocante. Sau până când Maestrul devine Margareta și viitorul lor e la fel de improbabil ca o comedie rusească.
Dar invers? Ce viitoruri au relațiile în care ea își dă ceasul cu o secundă înapoi sau o decadă, două, trei? În care el, ar spune vocile purtătoare de chipuri schimonosite de snobism vetust și amatoare de șușoteli meschine, ei bine, el are vârsta fiului ei? Scorțoșenia și obtuzitatea unei astfel de replici ar trebui pedepsite karmic. Gradul de acceptabilitate socială e diferit față de cazurile în care el a iubit cu două decade în plus. E năucitor felul în care femeile care își arogă dreptul la fericire și la reconstrucție de viață sunt judecate mai aspru ca la Nuremberg. Ele nu pot iubi decât bărbați de vârsta lor, preferabil cu câțiva ani în plus, altminteri se trezesc într-un zumzet perpetuu. Iar dacă mai fac şi greșeala de a pune preț pe zumzet, se auto-flagelează, renunțând la iubiri și trăind cu proiecția unui ce-ar fi fost dacă era brunet și cu un trecut cu 10 ani în minus. E, bineînțeles, o alegere. Doar că în lumea asta care e cea mai bună dintre lumile posibile, ar fi bine să alegem fără zumzet. În liniște. Pentru că la sfârșitul zilei e bine să avem o frunte de care să ne lipim fruntea când ne prostim dansând prin bucătărie. Și nimeni din lumea asta nu are dreptul să facă bilanțul ridurilor de pe cele două frunți.
Citiţi şi
Femeile mature vs femeile imature
Femeile mature și-au pierdut dreptul să trăiască sau să vorbească
Cum să (mai) alegem ca să ne fie bine?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
