Dincolo de moarte şi viaţă… victoria

Victoria Serman

9 July 2016

Victoria SermanLuvru… De câte ori mi-am răsfăţat retina cu comorile acestui loc încărcat de istorie şi artă? Mă plimb singură, citesc şi îmi încarc sufletul. Degust fiecare pictură, fiecare sculptură şi fiecare sală, încercând să-mi imaginez viaţa în Grecia antică, la curtea Regelui Soare sau în Imperiul Otoman. În momentele acelea, am senzaţia că mă pierd într-o buclă a timpului. Uneori plec pe urmele dragostei, aşa cum a fost surprinsă şi trăită de-a lungul secolelor: galantă, senzuală, libertină, conjugală… Alteori, rătăcesc în căutarea frumuseţii supreme, atemporale, aceea pe care Platon pretindea că niciun artist nu o poate atinge, contemplând geniul creator.

Mă găseam în faţa Victoriei din Samotracia, când am fost înconjurată de un grup de turişti.

– Statuia datează din secolul II î.Ch şi o reprezintă pe zeiţa Nike, ce coboară pe pământ pentru a onora învingătorul, spune ghidul. Ea este surprinsă în momentul în care atinge prova corabiei. După cum vedeţi, piciorul drept atinge puntea, cel stâng este încă lejer, în aer, aripile sunt desfăcute, iar hainele lipite de corp. Pentru a reda bătaia vântului, tehnica folosită este…

– Aceasta sunt eu… îmi şopteşte turista de lângă mine.

O privesc surprinsă şi zâmbesc. Şi eu, aş vrea să îi spun, dar îmi îndrept din nou atenţia spre ghid, în speranţa de a afla ceva nou.

– De la descoperirea sa în 1863, statuia a fost restaurată de patru ori. Prima restaurare totală a început în 1879 şi a durat patru ani. Partea stângă a bustului, centura şi toată aripa dreaptă au fost integral refăcute…

– Aceasta sunt eu… îmi şopteşte din nou turista de lângă mine.

audrey

O privesc şi mai surprinsă ca prima dată, dar îi zâmbesc. Nu ştiu de ce ţine să îmi spună mie lucrul acesta. O privesc cu coada ochiului. Este brunetă, părul tuns într-o formă ştrengărească, silueta sveltă. O frumuseţe deosebită, naturală, radioasă. Dar, evident, nu are aripi. Sau poate nu le văd eu…

Câteva minute mai târziu, ghidul termină prezentarea şi grupul se îndreaptă către următoarea operă de artă. Turista rămâne în faţa statuii. Victoria din Samotracia o fascinează vizibil. Nu mă miră, o lume întreagă vine să o vadă. După ce o priveşte din toate unghiurile, începe să pozeze în aceeaşi postură ca statuia, punându-şi şalul pe braţele întinse. Mă roagă să îi fac o poză. Nu mi-au plăcut niciodată pozele „turistice”, dar o ajut. Când îi înapoiez aparatul de fotografiat, îmi mulţumeşte şi îmi spune cu un zâmbet încântat pe buze, pentru a treia oară:

– Aceasta sunt eu…

– Cred că am înţeles ideea, îi răspund uşor ironic. E doar a treia oară când mi-o spuneţi…

– Da?! răspunde ea încurcată. O, îmi cer scuze, nu mi-am dat seama. Sufăr de o amnezie anterogradă. Văzându-mi privirea mirată, adaugă: Memoria de scurtă durată e praf. Un accident…

– Îmi cer scuze, nu voiam…

– Nu aveţi de ce. Sunt obişnuită. Nu mă mai afectează. Am devenit insensibilă, spune râzând.

– Îmi pare rău…bâigui, luată pe nepregătite. Nu anticipasem un astfel de dialog cu o necunoscută.

Tânăra se întoarce spre statuie şi privind-o lung, spune:

– Aceasta sunt eu. Acesta e momentul. Începutul şi sfârşitul. Aripile încă desfăcute, vântul lipindu-mi rochia de corp, un picior pe pământ, celălalt în spate… Eram pe punctul de a ajunge unde îmi doream.

Dă să se întoarcă, nu vede treapta şi alunecă pe scări. Mă reped să o prind şi mi se scurge moale în braţe, ca şi cum ar fi leşinat. Mă panichez. Grupul ei s-a îndepărtat, iar eu nu ştiu ce să fac.

– Nu aţi vrea să vă aşezaţi? o întreb îngrijorată. Să beţi puţină apă?

– Este probabil doar o cădere de glicemie, nimic îngrijorător. Ar trebui să mănânc ceva.

Am însoţit-o la cafeteria muzeului şi, ciugulind din sandviş, a început să vorbească.

– Iubitul meu mă aştepta la facultate. Aveam ultimul examen, apoi plecam în vacanţă. Eram atât de îndrăgostită…  Am vrut să trec strada şi o maşină m-a izbit din plin. M-a aruncat la mai bine de 50 de metri. A trecut pe roşu. 30 de minute de resuscitare, 3 luni de comă, 4 ani de recuperare…

Sunt şocată. Mă uit la ea şi nu înţeleg ce s-a întâmplat. Eram adâncită în contemplarea frumuseţii atemporale şi dintr-odată mă găsesc în faţa unei realităţi care nu are nimic de-a face cu mine. Nu sunt sigură că vreau să ştiu, dar mă simt datoare să spun ceva. Îmi găsesc cuvintele cu greu.

– Şi acum?

– În afara memoriei de scurtă durată, care funcţionează cum vrea ea, sunt bine. A trebuit să reînvăţ tot. Absolut tot. Să respir, să suflu într-un pai, într-un pahar cu apă, să vorbesc, să merg… Ca un copil!

O spune zâmbind. Puţin nostalgic, dar e un zâmbet. Strâng din dinţi şi mă gândesc la micile neajunsuri de care ne plângem noi de obicei, faţă de ororile pe care le întrevăd în spusele ei.

– Vă admir pentru curajul pe care l-aţi avut! îi spun, dar vocea îmi e nesigură.

– Am fost întotdeauna oaia neagră a familiei. Prima la părinţi şi mândră-n toate cele… Îmi spuneau „derbedeul lui tata”. Mă căţăram peste tot, făceam tot ce îmi trecea prin minte, mai rău ca un băiat. Eram săptămânal la urgenţe, cu julituri de tot felul. Dar nu mi-am spart niciodată capul. Am aşteptat până la 21 de ani, iar atunci, am făcut-o lată. Când fac un lucru, îl fac bine! spune râzând. Iubitul m-a părăsit imediat după accident, facultatea n-am mai putut-o termina niciodată din cauza problemelor de memorie şi, câţiva ani, am stat într-un scaun cu rotile.

O spune ca şi cum ar vorbi despre altcineva. Eu cad pur şi simplu în muţenie. Sunt siderată. Nu înţeleg de ce îmi spune mie toate astea şi nu ştiu cum să reacţionez. Oricât aş încerca să fiu şi eu detaşată – până la urmă nu e decât un om străin – vorbele ei îmi fac rău. Mă dor. Ea îmi observă stinghereala şi mă linişteşte:

– Îmi cer scuze, nu voiam să vă şochez. Pentru mine, lucrurile acestea au devenit ca un fapt divers. După ce m-am dus la fund, a trebuit să ies la suprafaţă şi m-am detaşat. Ştiu că sună groaznic. Chiar a fost. Dar tocmai pentru că a fost groaznic, acum mi se pare că zbor…

– Unde aţi găsit forţa de a trece peste toate astea?!

– În familie. Au fost minunaţi. Am avut bineînţeles şi momente în care am vrut să pun capăt la tot… Dar, încet-încet, cu fiecare pas înainte, am reuşit să ies la liman, spune cu un zâmbet larg pe buze. Dincolo de moarte şi viaţă e… victoria. Iar eu le-am trăit pe toate. De aceea m-a marcat statuia aceea. O parte intactă, o parte frântă, dar aripile desfăcute şi recompensa învingătorului. Aceasta sunt eu…

Ne-am despărţit o oră mai târziu şi am privit-o îndepărtându-se. Uşoară, plină de viaţă, însetată de viaţă. S-a mai întors o dată şi braţul ei, ridicat să mă salute, părea într-adevăr o  aripă, cu şalul unduit de mişcarea lui. În clipa aceea, chiar era ea… Dar în timp ce Victoria din Samotracia îşi pierduse… capul, necunoscuta mea era desăvârşită. O frumuseţe atemporală, ce învinsese moartea şi viaţa. Găsisem ce căutasem… la Luvru.

Pe Victoria o găsiți și aici

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu-i înțeleg pe oamenii care…

M-ai mai iubi dac-ai ști…

Bolnavii incurabili și dreptul de a termina cu viața

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
6,977 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro