Dragă corporaţie, vreau să divorţăm!

Victoria Serman

1 July 2016

Victoria Serman„Dragă corporaţie, vreau să divorţăm. Nu te părăsesc pentru alta. Vreau doar să îmi trăiesc mult promisa viaţă de apoi…” Cam aşa a sunat scrisoarea pentru cea cu care mi-am petrecut jumătate din viaţă. În termeni mult mai… corporatişti, dar aceasta a fost esenţa.

Sunt o corporatistă ca mulţi dintre cei care mă citiţi în această clipă. Am intrat în multinaţională tânără şi proaspătă, abia ieşită de pe băncile facultăţii. Nu muşc mâna care m-a hrănit şi, oricât de propagandist ar suna, recunosc că am crescut mult în companie. Am învăţat enorm şi am cunoscut oameni care m-au marcat pe viaţă. Desigur, îmi voi aminti doar de cei care m-au marcat pozitiv…

Am corectat unele defecte naţionale (fără nepotisme şi favoritisme în ţara lui „time is money”), am căpătat altele (să pun presiune chiar şi când nu e nevoie, să vreau să fiu prima până şi în coadă la împărtăşanie, pentru a câştiga timp…). Am putut să fac experimente cu banii altora, să înregistrez câteva succese răsunătoare şi un salariu confortabil. Ca pe majoritatea dintre noi, m-a prins virusul. Îmi plăcea ce fac şi o făceam cu pasiune, fără a număra orele.

femeie Juliette

Şi îmi mai plăcea ceva: privirea aceea admirativă a părinţilor şi a prietenilor cărora le mărturiseam cu falsă modestie ce lucruri cruciale pentru umanitate facem noi. Şi dacă se găsea cineva să vorbească firma de rău, scoteam imediat la înaintare toate operaţiunile de CSR (ce bine sună!) în care m-a implicat firma şi pe mine, făcându-mă să mă simt, o zi pe an, o persoană mai bună. În restul timpului, nu aveam timp… Aşa am fost crescuţi şi alintaţi noi, corporatiştii, ani de zile, cu ameninţarea supremă – „dacă vrei să ai o carieră în compania asta…” – şi cu promisiunea unei vieţi de apoi plină de minunăţii. Pentru că trebuie să începi de jos pentru a ajunge sus, ni se spunea. Logic, nu?

Dar după fiecare viaţă de apoi (câte joburi am schimbat în companie pentru a ajunge sus?), minunăţiile au întârziat să apară. Da, am ajuns sus. Foarte sus chiar. Dar, în toţi aceşti ani, viaţa mea personală a fost mai mult un concept, am lucrat zi, noapte şi weekend, într-o cursă contra cronometru, în care nu conta cât de mult făceam. O ştim cu toţii: ni se cere întotdeauna mai mult, auto-depăşirea fiind la loc de cinste. Ni se spune (de am ajuns până şi eu să reproduc acelaşi discurs…) că a face foarte bine jobul, este doar condiţia sine qua non pentru a-l păstra. De aceea avem un salariu! Pentru o mărire sau o primă, performanţa trebuie să fie excepţională. De parcă am fi toţi Einstein… Trebuie să facem întotdeauna mai bine decât concurenţa (= omul negru) şi, chiar dacă reuşim, nu avem nici atunci un moment de relache. Cota în bursă, ea, nu are relache, iar buzunarele acţionarilor trebuie umplute în flux continuu, deci, dragi corporatişti, ţineţi pasul!

Eşti epuizat? Ai probleme de sănătate? Te vei ocupa când vei avea timp. Acum, nu ai. Ai urgenţe!

Şi copiii? Eee, copiii… Nu e un subiect pe care ne place să-l abordăm. E suficient să ştim că muncim pentru ei şi e normal să nu îi vedem. Doar le construim viitorul, nu? Şi, de fapt, copii… atunci când sunt. Pe ai mei, era să îi fac în eprubetă. Deh, ba eram în delegaţie, ba în şedinţă…

Carieră internaţională? Ne lucesc ochii la toţi, de parcă mai suntem pe vremea comunismului şi nu ne putem permite şi singuri un bilet de avion. Că doar s-a inventat low cost-ul. Şi când te gândeşti că 4 ţărani au făcut ocolul lumii pe jos, în opinci, în 1911… Iar ei nu lucrau într-o multinaţională.

Dar ştiţi ce? Mi-am dat seama că produsul acesta pe care ni-l vinde compania, viaţa de vis a corporatistului, are un ratio calitate/preţ cu mult peste piaţă. Ca să vorbesc în pur limbaj corporatist. Noi, de fapt, plătim bani grei pe ambalaj, prestigiul brandului şi locaţie. Valoarea intrinsecă, surprinzător, este foarte scăzută: beneficiile atât de lăudate în employer branding sunt surprinzător de relative. Dar am dovedit că ştim să facem marketing şi PR.

Mi-a luat multă vreme să recunosc lucrurile acestea. Pe unele, nici acum nu le-am digerat în totalitate. Dar întrebarea fundamentală a fost pe cât de simplă, pe atât de revelatoare: pentru ce?! Ne-au prins cu ce credeam că reprezintă viaţa perfectă şi cu ce nu putem avea, chipurile, decât datorită companiei: confortul, hainele frumoase, business trip-urile în locaţii de vis şi team building-urile, uneori într-adevăr inspiraţionale. Dar eu am ajuns la concluzia că, de fapt, e o farsă.

Ştiţi ce îmi doresc eu acum, în viaţa de apoi? O VIAŢĂ! Una adevărată!

Până acum, munceam enorm pentru a produce mulţi bani şi a-mi putea permite toate acele lucruri care mă fac să mă simt bine, să-mi gestionez de fapt stresul generat de atâta muncă, pentru a o putea lua de la capăt şi a produce bani, pentru a-mi gestiona stresul generat de atâta muncă, pentru a-mi gestiona… şamd. (Mai citiţi o dată pentru a înţelege bine ideea.) Cercul vicios.

Apoi m-am gândit că poate, dacă aş avea mai puţin stres, nu aş mai avea nevoie de atâţia bani pentru a-mi plăti toate acele lucruri care nu fac decât să mă mintă că mă simt mai bine. Poate CHIAR aş aprecia viaţa pe care o am şi de care nu am avut niciodată timp să mă bucur. Aveam întotdeauna… (alte) urgenţe !

Un om deştept spunea că toţi vor schimbarea, dar nimeni nu vrea să se schimbe. Înfricoşătoare perspectiva de a pierde „totul”, nu-i aşa? Dar ştiţi cum am calculat? Ca la prezentările de buget:

• Best case scenario: îmi iese – am scăpat. Problema nu se mai pune.

• Worst case scenario: nu – mă întorc în ţara lui „time is money”, în care bancomatul nu distribuie timp la pliculeţ, iar eu îl voi fi pierdut… Dar măcar voi fi încercat!

Şi ca să-mi fac curaj, am luat-o ca pe una dintre experienţele extreme pe care le plăteam cu bani grei (din salariul corporatist) la capătul pământului, şi pe care, ca toţi ceilalţi, o puneam la înaintare pentru a arăta tuturor ce viaţă minunată am… (Că doar nu era să pun poze cu ochi roşii şi cearcăne de atâta nedormit. Crampele la stomac de emoţie, stres şi presiune nici nu aveam cum să le arăt.).

Am luat-o ca pe un salt cu paraşuta. Doar că… fără paraşută.

Şi ştiţi ce am descoperit? Că numai simplul fapt de a face pasul e adrenalină pură!! Ideea că nu mai trăiesc în ritmul nebun al cotei de piaţă e o adevărată revelaţie! Sentimentul că nu mai sunt obligată să stau închisă ore în şir într-o sală de şedinţe îmi dă aripi! Libertatea de a mă întoarce la lucruri pe care le iubesc şi care sunt cu adevărat importante pentru mine, mă face să simt că, în sfârşit, trăiesc…

Ce voi face mai departe? Eh… aici vine greul. Nu ştiu. Nu ştiu să fac nimic. Nimic altceva

Dar sunt sigură că tot ce am învăţat îmi va fi de folos şi, chiar dacă voi pierde dispozitivul armatei mexicane (asistenta, băieţii de la informatică, fetele de la financiar…), valoarea mea intrinsecă o port în mine. Stranie descoperire că eu nu sunt doar un mic robot în spatele unui mare nume. Eu sunt eu! Și asta nu mi-o poate lua nimeni.

Iar dacă reuşeşc, poate îi voi învăţa pe corporatiştii ca mine (ca tine?) că viaţa de apoi chiar există. Pentru că, decât să trăiesc cu regrete şi îndoieli, eu am hotărât… să trăiesc!

In life I trust.

Semnat, o fostă corporatistă.

Pe Victoria o găsiți și aici



Citiţi şi

Ce-a învățat un tată divorțat din concediul cu copiii

Must-have de vară

Lasă-i să vorbească!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
69,557 views

Your tuppence

  1. Vlad / 27 November 2016 11:48

    meh, welcome to capitalism, unde fiecare isi apara interesul, iar daca tu nu-l pretuiesti pe al tau, o sa ajungi sa-l sustii pe al altora.

    treaba cu valoarea intrinseca e general valabila pe orice piata in ziua de azi, nu doar cea a fortei de munca. din pacate va dura pana ce masele se vor prinde de smecherie.

    Thumb up 2 Thumb down 1
    Reply
  2. Daniel Popa / 26 November 2016 23:41

    Cumpar o secunda din viata dvs. Cu cat o vindeti ?

    Thumb up 1 Thumb down 0
    Reply
  3. Ionut / 11 August 2016 14:28

    Sunteti niste tristi in viata! Sunteti nefericiti si nu aveti decat frustrari. E multa vrajeala cu corporatistii, s-a preluat modelul american care a prins la maimutele din Romania. Proaspat intors din vacanta din Spania, unde se munceste fara a se cadea pe spate, ma uitam cu admiratie la oamenii simpli care sunt relaxati pt ca pretuiesc alte lucruri si se respecta pe ei insisi. Ma uitam cum se duc ei la pranz si se culca sau cum pe usa unui local scrie ca e deschis doar dupa ora 18.00…si stiti ce?! nu moare nicio afacere. La naiba! Din punctul meu de vedere, daca esti fericit acasa nu o arzi dubios la job iar la ora 18 te apuci de munca ca sa te vada seful ci te duci acasa si te incarci pozitiv dupa ce ai muncit timp de 8-10 ore asa cum trebuie.

    Well-loved. Like or Dislike: Thumb up 30 Thumb down 4
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro