Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Dumnezeu numără lacrimile femeilor

29 April 2020

Titlu: Dumnezeu numără lacrimile femeilor
Autor: Pia Degermark
Rating:
Editura: Humanitas
Anul aparitiei: 2009
Traducere: Liliana Donose Samuelsson

Am încredinţarea că o femeie-mamă poate muta munţii din loc în numele maternităţii ce o bântuie şi chiar să scrie o carte plină de emoţie, fără ca vreodată să fi plănuit un asemenea gest. Căci până la urmă, concentratul volum de memorii al Piei Degermark este scris din pricina unei complicaţii a sentimentelor materne: „Mă umple de iubire scrisul acesta, fiindcă este nu numai spre binele meu, ci implicit spre binele copiilor mei.” ( p. 14)

Pia Degermark debutează în literatura suedeză la 57 de ani. Recunosc, numele său nu mi-a spus nimic când am luat de pe raft ediţia românească a scrierii, apărută la Humanitas, beneficiind de o copertă atât de…suedeză. Ajunsă acasă, am dat un search pe Google ca să aflu cine este autoarea. De pe prima pagină deja, descopăr că numele său se leagă de filmul lui Bo Widerberg, „Elvira Madigan”. În secvenţa de pe internet, o tânără solară, cu o incredibilă profunzime a privirii, aleargă după fluturi într-o vară suedeză cum numai un iunie în provincia Skane poate oferi. Un erotism desăvârşit, insidios, alături de un bărbat superb, tot suedez, brunet, un dejeuner sur l’herbe care prefaţează o moarte, şi totul pe muzica de pian şi de orchestră din concertul cu nr. 21 de Mozart.

Prima impresie a fost că am ratat ceva foarte frumos necunoscând până acum filmul în care debutase, şi ce debut!, Pia Degermark. Iar a doua, şi mai percutantă, era că Brigittte Bardot n-a avut niciodată charisma acestei lolite suedeze care este capabilă în secunda unu să fie ingenuă, iar în secunda doi profund tragică. Gabriel Liiceanu are perfectă dreptate să se declare fascinat de pelicula lui Widerberg, căci Pia Degermark în rolul Elvirei Madigan este ceva ce retina nu mai poate uita vreodată. Şi toate acestea nu doar pentru că tânăra actriţă ne apare atât de feminină, de profundă şi de atrăgătoare, ci şi pentru că filmul acesta de referinţă cuprinde o legendă adevărată.

El a fost făcut în condiţii de suprem huzur emoţional cu o echipă totală de unsprezece oameni, într-o provincie suedeză edenică… ce vremuri cinematografice, nu-i aşa? Vraja peliculei vine mai ales din prestaţia Piei, care avea pe atunci nici 17 ani, nu mai filmase niciodată, iar în vara în care s-a turnat filmul ea nu joacă, ci îmbracă rolul ca pe o epidermă, îl trăieşte. Nu doar că de la primul sărut cu Thommy Berggren este străpunsă de dorinţă, nu doar că se iubeşte cu el înafara spaţiului de filmare, dar atunci când se pregătesc de sinucidere, Pia moare şi ea în realitate puţin: ”Lacrima (din film n.n.) era cu totul şi cu totul autentică, nici măcar nu mi se ceruse. Eram tristă, sufeream şi de aceea era cât se poate de normal ca lacrima să stea şi să aştepte acolo, în colţul ochiului. Trebuia să murim amândoi.”( p. 38)

O dramă rimbaldiană se derulează pe ecranul irişilor de o nuanţă albastru-verde ai ochilor tinerei femei care presimte deopotrivă moartea meteoricei sale cariere de actriţă. Cine a fost Pia Degermark, dincolo de acest film? Cartea sa de memorii o spune cu onestitate. S-a născut într-o familie bogată, la Stockholm, avea uşile deschise în familia regală, cu al cărui prinţ moştenitor dansează la Storlien. Nu visează la a deveni actriţă. Învaţă foarte bine la un liceu particular şi este educată să ajungă o doamnă, mamă de familie, după ce va termina preconizata şcoală de traducători de la Geneva. Dincolo de toate acestea, se simte tristă şi neiubită, pe un fond de extremă sensibilitate emoţională. La şapte ani, îi scrie învăţătoarei sale despre visul ei când va fi mare:

„Vreau să fiu bună, mai bună, cea mai bună, deşteaptă, mai deşteaptă, cea mai deşteaptă, iubită, mai iubită, cea mai iubită.” (p.17)

După ce în 1966 face filmul Elvira Madigan, în 1967, i se decernează Palme d’Or- ul pentru cea mai bună actriţă a filmului european. După vara miticei filmări, Pia s-a întors la internat, toamna, şi în scurt timp pierde cincisprezece kilograme. Rigiditatea sistemului o face să resimtă o fractură emoţională insuportabilă, transpusă în anorexie. Cu mari eforturi de voinţă, după un an, revine la o greutate acceptabilă. Se va căsători de tânără cu fermecătorul Pier A. Caminneci, moştenitorul concernului Siemens, şi va trăi câţiva ani binecuvântaţi, iarna pe cele mai exclusiviste pârtii de schi cu un factotum în urmă purtând pahare cu şampanie, vara la Villa Trinacria de lângă Cannes. Dar binecuvântarea financiară devine în scurt timp apăsătoare, continua vânare de distracţii o frustrează. Divorţează, după ce soţul devine alcoolic, dar în urma acestui gest îşi pierde fiul, pe Cesare.

Retrospectiv, ea înţelege că n-a ştiut niciodată ce sunt angajamentele familiale pe viaţă. De copilă a asistat la viaţa amoroasă dublă dusă de părinţii săi. Dezordinea alimentară era refugiul lipsei de certitudini emoţionale. La şapte ani, dusă la şcoala de balet, constată că are mai multe kilograme decât restul fetelor. Mama nu încetează să pună presiuni asupra ei pentru că a fi slab înseamnă a fi frumos, nu-i aşa? Ajunge să stea o lună la Spitalul de copii Prinţesa Lovisa pentru un regim de slăbire. Este o perioadă traumatică şi carcerală, imortalizată în imaginea unei fetiţe care strigă zgâlţâind zăbrelele metalice „Ia-mă!”, iar mama îi răspunde cu un tot mai îndepărtat sunet de tocuri ale unor insuportabil de eleganţi pantofi.

Din spaima de a nu fi demnă de iubire, precum şi din trauma abandonului, Pia Degermark ajunge la cele mai greşite alegeri în privinţa bărbaţilor din viaţa sa. În jurul vârstei de patruzeci de ani devine a doua oară mamă, dar după patru săptămâni, Asistenţa Socială îi ia fiul pe motiv că nu îl îngrijeşte corespunzător. Acum va atinge culmea decăderii fizice, dorul de fiul său afundând-o şi mai mult în droguri: „După noaptea aceea la hotel am rămas fără adăpost, fără un punct fix, şi continuam să sar pe piciorul stâng, sprijită în cârje. Era luna decembrie şi un ger cumplit afară. Puroiul curgea fără oprire din piciorul drept şi trebuia să schimb bandajele de două ori, chiar de trei ori pe zi. Se întâmpla uneori să am norocul să pot dormi pe jos în bucătăria unei cunoştinţe. Alteori n-aveam noroc şi înnoptam pe duşumeaua de piatră a spălătoriei dintr-o clădire părăsită(…)”( p. 197)

Miza cărţii este iertarea. Căci în ultima pagină a memoriilor îşi face apariţia un înalt funcţionar suedez care îi transmite Piei Degermark că în urma unor reevaluări s-a constatat o abuzivă despărţire a mamei de fiul său Robbin, Statul asumându-şi autopenalizarea pentru cei treisprezece ani de nedreptate impusă celor doi. Căci, da, nici măcar Suedia nu este un paradis legislativ, aşa după cum nici actriţele tinere, fermecătoare şi premiate nu ajung prinţese, ci au şanse mari să cunoască excluderea şi opropriul, singurătatea şi boala. Toate acestea din motivul simplu că aceasta nu este cea mai bună dintre lumile posibile, dar ea rămâne singura pe care o avem la îndemână ca să putem trăi măcar o vară limpezimea unor stări precum privirea Piei-Elvira din filmul lui Widerberg. Cartea transmite prin mărturia faptelor trăite că iubirea este singura care poate modifica lumea, unica forţă care nimiceşte răul. Iar când răul dispare, se risipeşte şi frica.

Guest post by Anca Giura, pe care o puteți citi pe blogul autoarei, unde sunt mii de recenzii, ceea ce înseamnă mii de recomandări de cărți valoroase. La bună răsfoire! 



Citiţi şi

Djinul din sticla de cola (II)

La multe săruturi!

Bărbatul gol din cearșafurile mele…

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro