Ploua fin şi mult şi trist şi florile se scuturau de apă. Priveai singură şi departe şi încercai să explici inexplicabilul. Nu reuşeai …
O ştiai din grădiniţă, aveaţi amândouă gentuţe maro cu încuietoare gri. Metalice. Ea era fata cu visele, tu erai fix opusul ei. La 16 ani îţi prezentase “primul ei iubit”, aşa îţi spusese şi tu n-o o crezuseși. Se minţeau frumos, aşa, de ochii lumii. Erau doar în rând cu lumea, de ochii lumii.
La 18 ani îţi prezentase “prima mare iubire a vieţii ei”, aşa îţi spusese şi tu o crezuseși. De data asta o crezuseși. O spunea privirea aceea verde pierdută în privirea aceea neagră. Era un infinit de priviri pierdute. Era un băiat slăbuţ cu ochii migdală, îţi aminteai, desigur că-ţi aminteai. Îi zâmbea tandru şi ea îi răspundea tandru şi se ţineau de mâna când nu-i vedea nimeni.
La 19 ani va luaserăţi la revedere, temporar la revedere, ea cu studiile ei, tu cu ale tale. Rămăseserăţi într-un fel de contact ciudat, ne-destăinuit. Nu era vremea destăinuirilor, faptele aveau prioritate. La 19 viaţa colcăie de fapte.
Pe la 23 de ani ea să măritase din dragoste, “a doua mare dragoste a vieţii ei” şi tu îi uraseși să ţină cât mai mult. Şi ţinuse. Douăzeci de ani tot ţinuse. Vă întâlneaţi când vă era dat să vă întâlniţi şi discutaţi nimicuri. Trecea vremea şi nimicurile se acumulau şi se îngrămădeau şi se creau legături între nimicuri şi ramificaţii la nimicuri şi va despărţeaţi în fumul gros de grătar spunându-vă că vă veţi vedea data viitoare şi data viitoare venea şi vă vedeaţi aşa cum va promiseserăţi şi reluaţi şirul nimicurilor. Şi tot aşa au trecut nimicurile peste voi, ani după ani, până într-o vară pe la trei, când îţi declarase privind norii albi undeva, dincolo de tine, că e din nou îndrăgostită. De “prima mare iubire a vieţii ei”. Băiatul de acum douăzeci de ani şi un pic.
O priviseși atunci ca picată din norii aia albi şi o crezuseși. Se citea dragostea în privirea aceea pierdută dincolo de tine. Te întrebase dacă e posibil să iubeşti aşa, intens şi multiplu în acelaşi timp şi tu îi răspunseseși ceva vag, şuşotit printre dinţi. De unde să ştii tu dacă e posibil? Pentru tine nu exista iubire multiplă, tu, raţionala, tu vedeai lumea în alb şi negru. Ea nu aşteptase răspunsul, ea îşi avea certitudinile ei. Îţi povestise că redevenise deodată ceea ce fusese odată, adolescenta îndrăgostită de soare, de flori, de culoare. De oameni şi versuri. Îi era aşa de bine să redevină, le dorea tuturor să redevină ca ea. Tu o priviseşi şi o felicitaseşi şi totuşi nu o înţeleseseşi. Tu, raţionala, tu concepeai viaţa doar într-un singur sens, sensul acelor de ceas. Fără întoarceri posibile.
Ea se întorsese în timp ameţită de vorbe şi năpădită de senzaţiile acelea ciudate declanşate de vorbe. Vorbele lui. Erau atât de intense şi atât de profunde senzaţiile acelea, încât nu mai există timp şi nici curgere firească a timpului. Ea, fata cu visele, se imagina în buclă. Nu există realitate, nu exista raţional în scenariile ei. Existau doar imaginile acelea construite pe măsura vorbelor. Imagini-vorbe.
Tu, raţionala, o priveai şi n-o aprobai. Era atât de ne-clădit totul. Sorbea fumul acela gros de grătar şi-ţi spunea că visele există cu un scop anume. Un fel de continuare a non-existenţei, cam asta erau visele pentru ea. Îţi spunea că voia să-l vadă, să-l simtă, să-l atingă, să-l strângă, să-l mângâie, să-i dea timpul de pe ochi. Să-l cureţe de firele acelea albe, să taie firele acelea albe şi să le facă smoc. Să ia smocul şi să-l pună sub pernă. Să nu mai treacă timpul. Smoc împotriva timpului, asta vroia să facă.
Îţi spunea că-l va vedea. Îşi dăduseră întâlnire a doua zi. Ea, el, o maşină pe benzină şi un sandwich făcut la repezeală. Îţi povestise apoi că i se lipise şerveţelul prea fin de sandwich-ul prea gros şi că existaseră o mulţime de fărâme care invadaseră pietrişul acela bătut de soare. O fărâmă din ea, o fărâmă din el si multe, multe alte fărâme de nimic. Că ea încercase să adune toate fărâmele degeaba. Erau prea multe pietre acolo, mici şi neregulate. Îţi povestise că nu dormise toată noaptea cu “gândul la” şi ratase aproape totul: visele, strângerile, smocurile, firele, îmbrăţişările. Sărutul. Se priviseră fără să se vadă şi conversaseră de complezenţă. Doi străini în luptă cu ei în luptă cu timpul. Se rataseră grandios printre pietrele acelea multe şi neregulate. Ea, cu imaginile vorbe devenite vise. O realitatea deformată de fata cu visele. El, cu viaţa lui perfect echilibrată. El, cu vorbele lui amare asortate la pietre. Îţi spunea că nu ratase despărţirea. O despărţire, o eternitate. Un capăt luat de la capăt. Îţi spunea că atunci ar fi vrut să dispară, să nu mai fie, să se ducă departe de tot, acolo, înainte de vorbe. Ea şi visele ei stupide. Ea şi incapacitatea ei stupidă de a citi rândurile dintre rânduri. Îţi spunea că ar fi vrut să ignore vorbele acelea dulci-amare, să-şi vadă de drumul ei asfaltat.
O priveai cum se ridică dintre pietre, se scutură de praf şi-şi vede de drum. Plângea și înainta. Nu înţelegea …
Aveai 45 de ani şi eliminai prin scris. Era felul tău de a te răzbuna pe viaţă.
Pe Daniela o găsiți toată aici.
Citiţi şi
Dragostea nu este o permanentă stare de entuziasm
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
