“Încă o zi gri”, își spune Carmen în gând, în timp ce amestecă cu o linguriță, zaharul în cafeaua lungă. Ar trebui să renunțe la zahăr, dar nu poate. Cafeaua fară zahăr o face să vomite. A încercat o dată să o bea fară zahăr, într-o dimineață, înainte să plece la muncă, și a vomitat într-un coș de gunoi, la ieșirea din metrou. I se făcuse greață la Defense, dar rezistase eroic până la Neuilly sur Seine.
”Coborârea pe partea dreapta, atenție la trepte”, anunțase atunci o voce metalică și ușile se închiseseră în urma ei.
Galbenă la față, Carmen căutase primul coș de gunoi și-și golise stomacul în el. Zaț de cafea amestecat cu dulceață de mure și croissanți cu unt.
– Împuțiți de emigranți, asta auzise Carmen în timp ce-și golea mațele în coșul de plastic verde.
Carmen își scosese capul din coș și-și îndreptase spatele. Apoi se căutase de o batistă în buzunarul din spate al blugilor prespălați.
După ce se ștersese la gură de vomă, o privise pe femeie. Era îmbrăcată într-un deux-pieces bej, elegant, era încălțată în niște mocasini din piele întoarsă și avea o eșarfă cu carouri înfășurată în jurul gâtului.
“O aristocrată din partea locului. O fițoasă slabă care mirosea a Chanel numărul cinci. Dar de unde o fi știut că-s emigrantă?”, se întrebase Carmen atunci, enervată. Enervată pentru că, deși știa răspunsul și, deși știa că femeia nu avea nici un drept să o facă împuțită, cu toate acestea, nu putuse scoate nici măcar un cuvințel să riposteze.
“Câte ți-aș mai fi spus eu cucoană, pe limba mea”, își spusese Carmen în gând în timp ce femeia se îndepărta de ea cu un rictus de dezgust pe față. Cu toate că nu mirosea, avea o tunsoare corectă și hainele curate, cu toate acestea, Carmen reușea uneori să provoace dezgust.
“Cum dracu’ se recunosc ăștia între ei”, continuase să se întrebe Carmen în gând. Poate că se recunosc după ridurile din jurul gurii. Da, sigur se recunoșteau după ridurile din jurul gurii. Așa cum românii se recunoșteau între ei după felul în care se îmbrăcau, după felul trist în care priveau lumea și după privirea spăsită, ca de câine bătut, lipită de podea, pe care o aveau când cineva le zâmbea, așa se recunoșteau și ăștia între ei, după ridurile din jurul gurii. Măcar tristețea din ochii românilor era autentică și capul plecat era o trăsătură de familie, moștenită din tată-n fiu și confirmată prin educație.
La asta se gândește Carmen în timp ce-și bea cafeaua privind pe geam ziua gri care abia începe.
Carmen n-are timp să-și termine cafeaua. Daca nu vrea să întârzie la serviciu, trebuie să plece. Să ia RER-ul (n.red. Réseau Express Régional) până în capătul celălalt al periferiei pariziene. Cam pe-acolo pe unde se agață harta în cui. Acolo i-a găsit patronul ei ceva de muncă. “Dar să zică mersi, cu nivelul ei de franceză… “
“Ce nivel, dom’le, ia mai du-te dracului cu pretențiile tale! De-ai vorbi și tu româna cum vorbesc eu franceza, ai fi un erou național. Dar tu n-ai nevoie să înveți limbi străine ca să supraviețuieșți. În România, până și femeile de serviciu știu limbi străine, tâmpitule. Căci la noi femeile de serviciu au doctorate, de-aia, că muncesc orice ca să nu moara de foame” așa îi spusese Carmen în gând patronului când o trimisese prima oară la Cucuieții din Vale.
Zece stații de RER și apoi o jumătate de oră de mers pe jos printr-un cartier plin de dubioși. Dar să zică mersi Carmen că are un loc de muncă bine plătit, că poate trăi relativ decent și că poate trimite bani acasă, ca și ai ei să trăiască decent. Să zică mersi, așa i-a spus patronul și a trimis-o la Cucuieții din Vale.
La Defense, la capătul scărilor rulante, Carmen se întâlnește cu femeia care vinde ziare. Nu este nici foarte înaltă și nici foarte slabă. Are părul prins la spate într-o coadă, un teanc de ziare în brațe și nu vorbește. Doar le zâmbește larg trecătorilor, în speranța că cineva se va milostivi de ea și va cumpăra un ziar. Un franc ziarul, nu e scump, dar lumea trece nepăsătoare pe lângă teancul de ziare. Carmen se oprește și cumpără un ziar. Ea și femeia care vinde ziare se cunosc din vedere. Se văd în fiecare dimineața la capătul scărilor rulante. Azi, Carmen intră în vorbă cu ea și femeia se bucură că are cu cine schimba o vorbă. Zilele trec greu când schimbi numai zâmbete. Trec greu și faci riduri în jurul gurii. Când zâmbești doar că trebuie, te pedepsește Dumnezeu. Dar fiecare cu crucea lui.
– De unde sunteți? o întreabă Carmen
– Din Maramureș.
– Ah, frumos, am fost și eu pe acolo. S-au păstrat tradițiile și oamenii sunt foarte primitori. Și ce porți de lemn, o minunăție!
– Așa este, am și eu casă acolo, încă puțin și o termin. Am început-o imediat după Revoluție, dar n-am reușit s-o termin. A rămas la roșu mult timp. De unde bani s-o termin, abia de reușeam să cumpăr de mâncare. De-aia am plecat.
– Și preferați să vindeți ziare aici ?
– Păi, ce să fac, doamnă dragă, să mor de foame într-o casă goală? Măcar aici pot să strâng din dinți un pic, până termin casa. Apoi, daca mă ajută bunul Dumnezeu, mai strâng puțin, să am din ce trăi și apoi mă întorc să mor acasă. Și dumneata, doamnă dragă, cu ce te ocupi? Te văd în fiecare dimineață.
– Eu sunt programator, știți, lucrez pe calculator.
Femeia pare să știe ce-i ăla un calculator, dar nu pare să înțeleagă ce-i ăla un programator. Dar Carmen n-are timp să-i explice, că întârzie la muncă. Mai cumpără un ziar, o salută pe femeie și coboară în stație.
Trei scări rulante mai târziu, ajunge pe un peron plin ochi. Cinci minute mai târziu urcă în RER și găsește în loc liber, lângă ușă. Șase minute mai târziu un bărbat bărbos începe să cânte la chitară. Are o voce frumoasă și tine ochii închiși când cântă. Îi amintește puțin de profesorul ei de inteligență artificială din facultate.
– Bravo, domnișoară, aveți un 10 meritat. Rezultatul e excepțional. Ați reușit să creați un algoritm de recunoaștere a formelor prin segmentarea imaginilor. Vă felicit și vă urez noroc în carieră!
Așa îi spusese atunci, demult, profesorul, și îi înmânase diploma. Apoi Carmen își făcuse bagajele și se întorsese în orașul ei de provincie.
Nici până în ziua de azi n-a reușit Carmen să lucreze în domeniul inteligenței artificiale. Dar nu se plânge, măcar a rămas în domeniu. Mulți dintre colegii ei au fost obligați să devină zidari, vânzători la chioșcurile de ziare, agenți de asigurări sau agenți imobiliari. Sau să plece pe la alții, departe de casă, să îngrijească bătrâni sau să facă curat. Și ea a plecat, dar ea a avut noroc, la asta se gândește Carmen în timp ce-l ascultă pe bărbatul care cântă la chitară. Ea măcar face ce-i place. Cinci bucăți de melodii mai încolo, aproape de Charles de Gaulle Etoile, bărbatul termină de cântat și spune “mulțumesc”. În românește. Carmen îl aude clar și îi zâmbește.
“Încă unul de-al nostru” se gândește și îi dă cinci franci. Omul nu are curajul s-o privească în ochi. Adună doar banii și îi mulțumește în șoaptă.
Când ajunge la Boissy Saint Leger începe să plouă. Carmen își scoate umbrela și grăbește pasul. Clădirea în care lucrează are patru etaje și nu are lift. Șeful cel mare este un bondoc chel, are burtă și este născut în Algeria. Fata bună la toate este născută în Portugalia, iar colega lui Carmen, în Polonia.
Doar șeful cel mic este născut în Franța din părinți născuți în Franța. E scund, slab și afemeiat. Privește lung după toate femeile. De exmplu, fetei din Polonia i-a făcut avansuri ieri. Asta aude Carmen în timp ce-și bea cafeaua în bucătăria mică pusă la dispoziția angajaților. Fata din Polonia, Magda, nu a mai venit astăzi la muncă. Și, după cum o va afla Carmen un pic mai târziu, nu va mai veni niciodată la muncă.
Carmen zâmbește. Așa ar fi făcut și ea. Libidinosul naibii! Dar linia între ce poți să faci și ce ești nevoit să faci e foarte fină. Ea are noroc, poate să aleagă să se întoarcă oricând în țară. Va continua să-i înjure pe taximetriștii din gară, dar măcar își va păstra onoarea. Dacă ar fi în locul bărbatului din RER, cel cu chitara, mâine s-ar întoarce în țară. Pentru că n-ar putea suporta indiferența matinală a oamenilor și rușinea de a-i privi în ochi. Dar Carmen nu știe să cânte la chitară. Și dacă ar fi locul femeii care vinde ziare la Defense, Carmen mâine s-ar întoarce înapoi în țară. Și ce dacă o să locuiască într-o casă neterminată? Mai bine o casă neterminată decât o gură de metrou. Dar Carmen nu vinde ziare. Carmen își bea cafeaua și își caută cuvintele. Carmen nu-și găsește mereu cuvintele și atunci lasă pauze lungi pe care ceilalți le umplu cu zâmbete. Și atunci Carmen se simte ca un copil. Un început de om care abia învață să vorbească. Asta e umilința lui Carmen departe de țară.
Cum să le explice ea, da, perfect înțelege că Magda refuzat șef. Șef rău, știut ea situații din astea. Ceilalți dau din cap, au înțeles, în mare ce a vrut să zică. Apoi încep o discuție despre noile arome ale hârtiei igienice în patru straturi. O tipă de la contabilitate declară sus și tare că e fan absolut al aromei de vanilie. Responsabila de marketing nu o contrazice, dar ea ar înclina mai degrabă spre aroma de căpșuni.
Carmen nu spune nimic. Ce ar putea spune? Când era copil, hârtia de ziar mirosea a tuș. Și tușul nu ieșea cu apă.
Pe Daniela (interviu) o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Lauren Hutton, 81, femeia care încă nu doarme singură
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
