Țin minte de parcă s-ar fi întâmplat ieri: aveam 8 ani, luasem premiu cu coroniță și începuse vacanța cea mare. Stăteam și citeam cât era ziulica de mare sub părul din grădină și zilele treceau încărcate cu poveștile celor o mie și una de nopți. Nu aveam bunici la țară ca toți ceilalți copii de pe stradă, dar aveam o imaginație cât casa. Blocul din fața casei nu exista pe atunci, orizonul se deschidea larg deasupra unei livezi cu cireși. Locuiau acolo niște oameni săraci în niște barăci construite din tablă. Vara barăcile se goleau și singura ocupație posibilă era imaginația cât casa.
Vara aceea imaginasem eu cât imaginasem până mă plictisisem. Mă învăluise brusc tristetea și apăsarea zilelor lungi de vară devenise vizibilă. Mama remarcase schimbarea, făcuse un împrumut la CAR și, într-o zi, îmi spusese “hai la mare”. Neștiind ce era aceea “mare” o privisem circumspect și nu sărisem în sus de bucurie. Imaginația dădea semne de oboseală.
Împachetasem câteva haine și un colac cu cap de rață într-un geamantan mic și greu și plecasem spre gară. Gara era relatitiv aproape și trenul avea fix 12 vagoane “BO”. Scaunele erau învelite în vinilin, neoanele erau lipsă și oamenii stăteau îngrămădiți pe culoare înguste.
Zece ore mai târziu înțelesesem cum stătea treaba cu marea. Priveam albastrul acela imens din spatele unei ferestre murdare de tren și un sentiment dificil de descris începea încet, încet să mă năpădească. Nu era nici tristețe și nici nostalgie. Era ceva interior mult mai profund. Închisesem ochii să înțeleg sentimentul și adormisem cu gândul la mare. Trenul se oprise într-o gară veche cu peroane roase și mama mă trezise brutal “să nu ajungem naibii la Mangalia”. Nu știam ce e Mangalia, dar coborâsem.
Autobuzul de Mamaia se lua din fața gării și era atât de aglomerat încât, ca să supraviețuiesc, trebuise să închid ochii și să mă imaginez peste mări și țări. Funcționase. După vreo oră și multe stații ajungeam la hotel. Se numea “Siret” și avea, din câte îmi amintesc, vreo trei etaje. Camera noastră era la parter fiind puțin mai ieftină ca celelalte. Dar era frumoasă și avea vedere spre un parc. Marea nu se vedea de la parter, dar se simțea. Mirosea a alge și a nămol și dimineața, dacă mă trezeam foarte devreme, reușeam să aud valurile.
Micul dejun se servea într-o sală cu multe mese și noi, făcând parte din seria a treia, nu mai găseam decât niște gem de prune și o bucățica mică de unt uns pe o felie subțire de pâine. Era atât de bună, fiind atât de puțină, încât o savuram vreo jumătate de oră pe îndelete, timp în care ne făceam planuri peste planuri. Așa era pe vremea aceea, imaginația ținea și de foame și de sete.
Dar pe malul mării era bine. Cel mai mult și mai mult îmi plăcea să construiesc castele din nisip care nu țineau prea mult pentru că le dărâmau mai întotdeauna niște oameni neatenți. Era forfotă mare pe malul mării, plaja era plină ochi și cearceafurile erau așezate unul lângă altul. Nu știam “să merg normal”, mare parte din timp alergam spre mare așa că mereu se trezea cineva să țipe cât era plaja de mare că-i aruncasem nisip pe cearceaf. Mama nu mă certa, ea înțelegea perfect nevoia mea de libertate.
Foto: N. Bogdan, 1981
Odată ajunsă pe malul mării, priveam în zare până o învățam pe de rost și apoi închideam ochii și mă întindeam în apă. Apa era relativ curată, mai aruncau unii pungi și ambalaje de biscuiți, dar învățasem să le recunosc atingerea și nu mă mai speriam de ele. Stăteam acolo, întinsă în apă, până făceam insolație și începea să se învârtă totul cu mine. Atunci mama chiar se enerva că “o vacanță avea și ea și nu dorea să și-o petreacă prin spitale”. Eram mică, dar înțelegeam nemulțumirea mamei și evitam pe cât puteam să mai fac insolație.
Atunci luam colacul cu cap de rață și mă făceam ca înot. La început fusese greu căci valurile erau mari și aleatorii, dar, până la urmă, învățasem să rămân la suprafață.
Spre prânz mergeam să mâncăm, tot seria a treia la masă și tot la fel de sărăcăcios. De fiecare dată, la vederea bucății minuscule de carne tare din farfurie, mama dădea nemulțumită din cap cu gândul la CAR-ul ei pe doi ani… Dar apoi își revenea și-mi spunea că un somn de după amiază e întotdeauna binevenit. Sinceră să fiu, nu prea eram de acord cu ea, dar nu aveam ce face. Mă făceam că dorm până ce o auzeam pe mama sforăind și apoi deschideam fereastră și priveam parcul. Pe la 4 și ceva plecam din nou la plajă și atunci era mult mai bine ca peste zi. Erau mai puține cearceafuri și puteam să ne așezăm mai aproape de mare. Evitam în continuare să fac insolație socializând cu copii de pe cearcefurile din jur. Erau mereu copii pe cerceafurile din jur. Așa am cunoscut-o pe Ina, pe Ana și pe Simi cu care am corespondat mult timp după aceea până m-am plicitisit și m-am luat cu altele. Dar amintirea a rămas.
Cu toate că erau departe de a fi perfecte și, și mai departe de a fi ceea ce sunt vacanțele azi, vacanțele pe vremea aceea erau memorabile. În lipsa multor beneficii compensam cu imaginația și întotdeauna găseam o fărâmă de libertate la capătul mării. Suficientă cat să mă țină departe de lumea înconjurătoare până la următoarea vacanță.
Pe Daniela (interviu) o găsiți toată aici.
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Prostia omenească și prostia românească
Să ne mai lăsăm și duși de val…
Stilul de viață Friluftsliv și câteva imaginare expresii norvegiene pentru stări reale (UMOR!)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
