În primăvara lui 1983, eram îndrăgostit până peste cap de Mihaela Arghir. Era în clasa a 12-a, la secția de pedagogie. I-o “suflasem” lui Gelu Poenaru, sau mai degrabă, se suflase singură, pentru că puterea noastră de seducție – niște puști de 17 ani – era aproape de zero. De fapt, ea s-a jucat cu mințile noastre, testându-și forța de a cocheta, sau poate chiar ne-o fi iubit nițel? Habar n-am, și mi-e foarte greu să-mi dau seama după atâția ani. Ce țin minte foarte bine este că suferința lui Gelu a fost enormă, dar, în același timp, și cavalerismul lui în egală măsură. Nu mi-a reproșat nimic, înțelegând că nu-i vina mea și, aparent, s-a împăcat cu soarta… Însă, anii următori m-am gândit mereu dacă nu cumva povestea aceasta a fost piatra în care el s-a poticnit la examenul de treaptă.
În fine…O iubire copilărească cât o primăvară, pură, cu poezii, visări, și multe, multe săruturi. Îmi aduc aminte că odată ne-a prins ploaia în parc și cămașa ei albă a devenit transparentă, lăsând la vedere un sân mai dalb și mai minunat decât în orice poem din literatură română. Sufletul meu era atât de nevinovat și simțămintele mele atât de inocente, încât i-am dat imediat geaca mea să se acopere.
A fost o primăvară lină și parcă îmi aduc și acum aminte mireasma florilor de salcâm și nebunia tinereții… La fel de lin s-a scurs și timpul, au venit examenele, cel de bacalaureat pentru ea, cel de treaptă, pentru mine. Aceste două examene oricum n-ar fi contat în economia despărțirii: eu mai aveam doi ani de liceu, iar ea terminând cea mai frumoasă perioadă a adolescenței…
Îmi spusese odată că, acasă în Fetești, avea un prieten. Îl chema Dan și relația lor nu era chiar extraordinară în acel moment. Și totuși, cu toate că nu existau telefoane, într-o zi, m-am dus și am căutat-o în orașul ei. Sunt momente când se petrec miracole sau când cerurile joacă nedrept. Sau poate așa ni se pare nouă… Mergând cu un autobuz care făcea o rută interurbană – știam vag pe unde ar putea locui – am văzut-o plimbându-se pe stradă de mână cu cel pe care nu-l văzusem niciodată, dar știam că îl cheamă Dan. M-a ars un fier roșu în inimă și, pentru prima dată, am cunoscut suferința uriașă și disperarea pe care ți le dă o dragoste neîmpărtășită.
Existau pe vremea aceea niște caiete minuscule, cu titlul de vocabular, pe care le foloseam în liceu. Am început să-i scriu. Direct pe caiet, o simplă scrisoare nu mi-ar fi fost de ajuns. Și am scris, și am tot scris, până am ajuns la pagina 66. O epistolă de 66 de pagini. I-am trimis-o prin cineva în aceeași vară, bineînțeles, și apoi m-am trezit cu un telefon de la ea. Cumva, mă găsise. Nu mai știu ce și cât am vorbit, dar ultimele ei cuvinte le-am reținut:
– După ce am terminat de citit, aș fi vrut să te omor… Aș fi vrut să te omor, pentru că nu ai nici 17 ani…
Dar Universul are tainele lui de echilibra lucrurile și de amortiza depresiile. În aceeași vară aveam să mă las sedus și inițiat în tainele amorului carnal de către tanti X, o damă bine, care avea vreo 20 de ani în plus față de mine. Luna august a acelui an avea să rămână în memorie ca fiind luna în care n-am dormit deloc. Noaptea. Toate fantasmele mele venite din vremuri imemoriale se liniștiseră. În intervalul dintre apus și răsărit am învățat, printre altele, să fumez meditativ, să beau vodcă proastă în amestec cu lichior Tanita și chiar să particip la un concurs de 100 metri garduri. Într-una dintre nopți, când am încurcat turele, am sărit gardurile vecinilor mai ceva ca un cerb hăituit de ogari, având răsuflarea cruntă a unui mascul feroce în ceafă.
Pe 15 septembrie, m-am prezentat la începerea noului ciclu școlar. Aveam privirea limpede și hotărâtă, mersul țanțoș și știam clar ce vreau de la viață. Eram complet vindecat, iar Mihaela devenise o amintire duioasă. Prima decizie pe care am luat-o a fost să mă bărbieresc. Pentru prima dată în viața mea. Și nici măcar nu era nevoie. Aveam exact 17 ani și 9 luni.
După 35 de ani, în iunie anul trecut, m-am întâlnit cu Gelu Poenaru. Ne-am îmbrățișat și, cu aceeași privire caldă, cu inima lui înțeleaptă ajunsă în pragul toamnei, m-a întrebat în timp ce ciocneam paharele de whisky:
– De fata aia din Fetești mai știi ceva?
– Nu știu, Gelule, n-am mai văzut-o niciodată.
În noaptea în care m-am întors de la Fetești cu inima în mii de fărâme, am ascultat pentru prima dată Bohemian Rhapsody a lui Queen. Eram deja nu doar fanatic, dar și expert în ale rock-ului. Și eram atît de distrus, iar melodia îmi plăcea atât de mult, încât în acea noapte am ascultat-o de 50 de ori. Apoi, de-a lungul anilor, de sute de ori poate. Până într-o zi, când zeii și-or fi făcut milă de mine și şi-au zis în barbă:
– Hai, fraiere, cânt-o și tu odată!
Și, de data asta, mi-au dăruit și fata.
Guest post by Marian Mihai
Și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Nu, nu toate femeile sunt c_rve. Unele sunt gheișe, hetaire, curtezane
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Totul începe în minte, nu între picioare
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
