După douăzeci de ani

Andrei Crăciun

17 September 2016

Andrei 2Păstrăm toți, în trecerea timpului, date la care nu vrem, fiindcă nici nu am avea cum, să renunțăm. Ce făceați pe 14 septembrie 1996? Eu eram în orașul București, la un concert, alături de zeci de mii de oameni. Mă gândesc uneori la ce s-a întâmplat cu toți oamenii aceștia, cu visele lor, și tot așa.

Lui Michael Jackson i s-a făcut anul acesta de șapte ani. Lumea a mai uitat. S-au născut copii care acum sunt de școală și care nu știu și poate nici nu vor afla vreodată. Nu a fost întotdeauna așa. Michael Jackson a fost important în istoria muzicii pop, adică a muzicii pe înțelesul tuturor. „Tuturor” este un cuvânt foarte important în această frază. Câteva decenii, ceea ce înseamnă enorm, și este, cel mai probabil, irepetabil. Michael Jackson a fost un fenomen global, cu adevărat global, și aproape religios. Și iată că pe 14 septembrie 1996 venea – pentru a doua oară – la București.

Am fost acolo și ziua aceea a fost mare pentru că a fost fericită, și a fost fericită pentru că a fost frumoasă și a fost frumoasă pentru că a fost adevărată. Pe vremea aceea, ideea că ai putea să vezi cu ochii tăi așa ceva… Era magnific! În România era o debandadă. Totul se fura – mai ales viețile, ni se furau viețile. Și nu era timp pentru miracole pentru oamenii de rând. Iar acest miracol – uite! – ne era accesibil chiar și nouă, civili și copii și cetățeni de la bloc.

Michael Jackson nu a așteptat să devină în etate (ar fi așteptat, de altfel, în zadar) ca să vină până aici, la noi, în lumea a treia. Asta era mare lucru. Și toate acestea se întâmplau pentru că artistul acesta – așa cum a fost – avea o filosofie care decurgea într-o credință. Așadar, nu era doar despre bani. Michael Jackson era un artist comercial, firește că era, dar mai era și acest ideal internațional al unei lumi care se poate cu adevărat schimba în bine. Michael Jackson era, până la urmă, un mare naiv.

michael-jackson

Firește, din zecile de mii de oameni din toamna aceea trebuie că se aflau pe stadion și snobi, și fascinați doar de pași de dans, jocuri de lumini, și fanatici fără luciditate. Dar – încă mă amăgesc așa – exista acolo o majoritate care credea în oamenii buni de pe planeta Pământ. Ce s-a întâmplat cu oamenii din acele oglinzi? Unde sunt ei acum? Îmi e foarte dor de ei.

Nu era doar muzică acolo, se oficia un ceremonial zgomotos, nu lipsit de kitsch, în care se clamau câteva eforturi pentru salvarea planetei, cât se mai poate salva și din ea. După douăzeci de ani, îmi amintesc ordinea exactă a tuturor melodiilor interpretate, știu ce haine purtam și știu ce speranțe aveam, știu de unde am avut bani să merg la concert, știu cum am ajuns acolo, cum am plecat de acolo, a fost, oricum aș privi-o, o răscruce. Sunt un melancolic.

Nu sunt un moftangiu. Am mers la tot felul de concerte, la muzică simfonică, la La Familia, la manele și la menestreli de mâna a doua, la Sting și la Leo Cohen. Am vrut să înțeleg lumea. Știu că există o vibrație anume care e, până la urmă, suma inimilor noastre, cei de acolo.

Și știu că nu doar Michael Jackson a făcut acel concert mare, ci noi, noi, cei de acolo, noi, cei de atunci, în hainele noastre ponosite și strălucitoare, poeți și contabili, romantici și tinere îndrăgostite de poze din revista “Salut”, fochiste și eleve de liceu cu – desigur – emoții la română, studenți și medici, oameni politici și oameni, imitând adolescentin un stil, cu șuvițele, și pălăriile noastre, și cămășile noastre albastre strânse cu un nod ca în The Way You Make Me Feel. Dar toate acestea sunt forma, teribila cupolă de sticlă care acoperea totuși altceva.

14 septembrie 1996 a fost, însă, mult mai mult: a fost o afacere de inimă. Iar fondul, fondul acesta era: eram acolo pentru o cauză, credeam ca apostolii, ca primii comuniști, ca sufragetele. Asta vreau să vin și să vă întreb după douăzeci de ani. Știu că ați fost acolo – zeci de mii de oameni buni: ce ați făcut, ce am făcut, oameni buni, cu aceste două decenii care ni s-au dat? Și, nu-i așa că nu vom putea uita niciodată?

Până la urmă, au fost doar două ore din viața noastră. Două ore vechi, de acum douăzeci de ani. Exagerez.

Știu prea bine că emoțiile cunosc o altă socoteală: au fost toți anii dinainte și a mai fost și tot timpul care a urmat. Până la urmă, ce voiam să vă spun, de fapt: 14 septembrie 1996 este – și acum nu exagerez, chiar deloc – despre totdeauna.

Pe Andrei îl găsiți cu totul aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Acum ştiu că merg pe urmele paşilor ei

Cine știe, poate voi muri de dor

Măi, man, ești așa prost, cum, mă, să nu o încaleci pe ochioasa aia?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,087 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro