E destul de-aproape ziua în care am să plec

Camelia Stârcescu

20 June 2016

CAMELIA STARCESCUStau în curtea casei unde locuiesc de 11 ani. Ar trebui să spun casa mea. Așa ar fi, poate, firesc. Doar că nu mi se mai pare astfel. Nu mai pot. Și nu numai acum, despre casă. Ci și despre alte câteva lucruri ce par a-mi aparține. Magazinul meu? Ziarul meu? Copilul meu. Viața. A mea? Nu știu. Pronumele posesive îmi par străine, îmi par departe. Îmi sunt. Departe.

E ciudat cum o întâmplare tristă te face să privești cu adevărat lucrurile. Așa cum ar trebui s-o faci în mod normal – cu detașare, adică. Ca și când ți-ar fi străine, exterioare. Cum, de altfel, sunt, cu toatele. Mă uit la mica mea grădină de flori – în care am crescut împreună brândușe, lalele, liliac, munca mea, căldărușe, micșunele, speranțele mele, panseluțe sălbatice, clopoței, lăcrămioare, lacrimile mele, trandafiri, zorele, zâmbetul meu, crizanteme, maci, lavandă, parfumul luminos al unor zile, al unor seri, regina-nopții, urechiușele, mușcatele, cafeaua de duminică dimineața, cerul, păsările care cântă, câinii nervoși din vecini, tuia, piticii de grădină, gândurile mele, garofițele, divorțul, crăițele, dezamăgiri, golul din suflet, târziurile…

femeie trista

Cred că ar trebui să plâng, tocmai aflând că și acest mic univers îmi va fi limitat. Un gard. Vecini noi. Cumsecade, poate. Străini, cu siguranță.

Să le privești pe toate ca și când ar fi ultima dată. Și, paradoxal, să nu-ți pară rău. Da, îți vine să plângi, dar din alte motive. Pentru alte universuri pierdute, fugite altundeva, într-o îmbrățișare așteptândă, așteptându-te. Cândva.

Universul acesta – cu flori, și zile, și tu, și iarăși tu, mai întotdeauna – nu te mai poate ține. Sau nu îi mai e permis. Pentru că e deja un univers mânjit, bolnav, în mijlocul căruia planetele nici măcar nu se mai rotesc, ci se lovesc bezmetice unele de altele, autodistructiv. Periculos. Și ce dacă? Tu însăți ești, de-o vreme, un alt univers, mult mai îndepărtat, mai straniu. Mai adevărat. Mai puternic. Mai viu.

Și nu-mi mai sunt de folos niciuna dintre lecțiile de gramatică atât de dragi odinioară. Nu, vă spun. De-a-ndoaselea-mi stau înainte și verbe, și adjective, și mult prea posesivele pronume ce le stau prin preajmă. La locul lor par a fi rămas doar câteva substantive. Comune, desigur. Proprii doar sentimentului irepetabil căruia i mă supun. Și care hoinărește, acum liniștit, pe mult mai dumnezeiești cărări.

…Și da, știu prea bine: și curtea, și florile din ea, și căsuța din chirpici, și viața mea dinlăuntrul lor m-au ținut, până acum, pe loc. Într-un loc. Acesta. Și-i destul de-aproape ziua în care am să plec. Fără să privesc în urmă. Fără să regret. Fără să mă doară. Străine-mi sunt simțămintele astea. Ca și tot ce voi lăsa în urmă. Ca și tot ce voi găsi înainte-mi. Străinătăți străine și stranii. Care aparțin doar timpului ce le va vindeca, oarecum, pe toate. Însușindu-și-le cu egoism și fără a ceda nimic, nimănui. Niciodată.

Stau în curte. Privesc. În urmă. Înainte. În mine. Și nu-mi aparțin. Și ce dacă?

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂 Trimite-ne textul pe office@catchy.ro. 



Citiţi şi

Vreau mai mult decât papa, caca…

Vreau să mor

Şi ce dacă nu-i bun pentru tine, tu tot proastă eşti

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
3,330 views

Your tuppence

  1. Carmen / 20 June 2016 14:49

    Camelia draga, de mult n-am mai citit ceva atat de sensibil si de bine scris. Nici nu folosesc o fraza ipotetica, pentru ca sunt sigura ca izvoraste din experienta ta, nu auzita, nu citita, nu imaginata. Asa ca let it hurt, let it bleed, let it heal, let it go.

    Thumb up 5 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro