Ceea ce veți citi în continuare nu este o poveste. Toți oamenii despre care am să scriu au trăit cu adevărat, i-am cunoscut bine, pentru că au fost prieteni de familie cu părinții mei. Acum, sunt cu toții în lumea aceea unde nu e nici întristare, nici suspin. Cum să mai fie? Le-au lăsat pe toate în urmă-le, cu prisosință.
Logodna sfărâmată
Vremea a venit să mă lepăd cumva de răul știut, transformându-l în cuvânt scris. Pentru că răul profund există, așa cum și Binele suprem există. Există întâmplări tainice ce ne umplu de lumină, pe care le numim minuni sau binecuvântări, dar există și cele venite din întuneric, de care ne temem visceral: blesteme, farmece, făcături. Despre acestea din urmă am să scriu acum. Întru luare aminte, pentru cei mulți, care afirmă, cu seninătate sau naivitate, că nu cred în așa ceva și cărora le-am spus, mereu: ”Să vă ferească Dumnezeu s-ajungeți să credeți, pățind!”. Pentru că aceea nu mai prea e viață, ci o moarte dusă pe picioare. O știu, că și pe-a mea toate astea au atins-o cândva.
Am s-o numesc Femeia răului. Să rămână așa, nenumită, cum a celui nenumit i-au fost toate pe care le-a făcut, mai ales în ultima parte a vieții. Când eu am cunoscut-o, trecuse deja de 60 de ani. Era urâtă, în cel mai pur sens al cuvântului. O femeie mătăhăloasă, dură, vulgară. Avea ochii mici, negri, abia de-i vedeai pe după pleoapele umflate, pe fața buhăită. Pielea, creolă, era permanent umedă, respingătoare la atingere. Vorbea pe un ton răstit, neplăcut, cu vocea răgușită, iar frazele îi erau mereu rupte de o tuse seacă, tabagică, pe care nu se prea sinchisea s-o ascundă în batistă. Era, cu totul, o ființă respingătoare. Mi s-a părut întotdeauna că seamănă cu o broască râioasă uriașă, cum văzusem în imagini din cărțile cu povești. Nu-nțelegeam, copil fiind, de ce, în preajma ei, toți păreau a se transforma în niște bieți mielușei, lipsiți de verticalitate și personalitate. Își privea semenii cu un aer superior, indiferent de statutul social, de vârstă sau profesie. Ea era mereu cea mai deșteaptă, ea știa mereu cel mai bine, ea era mereu cea mai bolnavă, ei i se cuvenea mereu toată atenția, ea se pricepea la orice. Până și celor ce veneau să-i ceară câte-un sfat doctorului, soțul ei, tot ea le punea diagnostice. Studii n-avea, nici angajată nu fusese vreodată.
I-au plăcut, de foarte tânără, bărbații. Mult și mulți, ceea ce a făcut nu numai să nască un copil ”din flori”, ci și să aibă, pentru o vreme, domiciliu forțat, într-un oraș din vestul țării, pedeapsă impusă, de regimul postbelic, celor de teapa ei.
Soțul ei, medic chirurg, era unul dintre cei mai buni pe care i-a avut vreodată orașul de la poalele Cetății. Mihai, fiu de preot, era un om de un calm incomensurabil, de o blândețe fără de cusur, dar a avut neșansa de a cădea, de tânăr, victimă păienjenișului țesut cu abilitate împrejuru-i de ea, Femeia răului. În tinerețe, fusese logodit cu o femeie frumoasă, distinsă, inteligentă și modestă, cu studii superioare, numai bună de dus ca noră în casa părinților săi, al căror unic fiu era. Cu logodnica a plecat Mihai într-o excursie, și cu un grup de prieteni, cu doar câteva luni înainte de deja planificata nuntă. Era și Femeia răului în acel grup, cu logodnicul ei. S-au strâns, într-o seară, lângă focul de tabără, să cânte, să glumească, să depene povești cu alți tineri cunoscuți la cabană. Aproape nimeni nu a apucat să observe că Mihai și ea, Femeia răului, au dispărut din grup pentru o vreme. Când cei doi s-au întors, spre dimineață, le-au spus tuturor, veseli, că ei sunt de-acum împreună și că, în cel mai scurt timp, se vor căsători. Cu un zgomot puternic și surd, inimile foștilor logodnici s-au frânt ireversibil. Cine să le-audă? Și nimeni, nimeni n-a observat că lumina din ochii lui Mihai dispăruse ca și când nici n-ar fi fost, iar zâmbetul său inconfundabil, vesel și deschis, devenise, de-acum, doar o nereușită grimasă.
Printre șamani
N-au vrut-o părinții lui Mihai de noră. Nu puteau nicicum să înțeleagă ce se întâmplase, ce văzuse Mihai la femeia asta, urâtă și vulgară, ba și c-un prunc din flori, de stricase plănuita nuntă cu cea pe care o iubea cu adevărat. Simțiseră, sărmanii, că nu-i lucru curat, dar mai mult de a-și pune nădejdea la Dumnezeu n-aveau ce face. Au mai fost, o vreme, martori ai nefericirii fiului și victime neputincioase ale răutății fără de limite a nurorii lor. ”Mi-o amintesc pe soacră-mea, în anul când ne-am căsătorit, cum frământa cozonacii, de Crăciun. Avea de făcut, nu glumă, că le veneau colindători, deh, ca-n casă de preot. M-a tot rugat s-o ajut, că are mult de lucru. Du-te și vezi-ți de treabă! Ce, de-aia m-am măritat cu un doctor, să frământ aluat? Mi-a zis să fac și eu ceva. Și am făcut, cum nu! Am luat toți pantofii din casă și am început să-i dau cu cremă neagră, chiar acolo, lângă troaca cea mare, de lemn, în care ea frământa cozonacii. Și-i lustruiam cu peria, când în stânga, când în dreapta. Nimic n-a zis. Dar vedeam cum, lângă stropii de cremă de pantofi căzuți peste aluat, cădeau și lacrimile ei. Nu s-a oprit din frământat, dar, de-atunci, nici nu m-a mai pus să fac ceva!”, povestea, râzând, extrem de amuzată, Femeia răului.
Tot pe la-nceputul căsniciei lor, Mihai o rugase, într-o zi, să-i pregătească valiza, că urma să plece la mare, la o conferință pe teme medicale. Era vară, cald, frumos. Ea a insistat să meargă cu el, dar regulamentul de participare excludea explicit această posibilitate și ar fi fost prea riscant să-și forțeze norocul. Atâta doar, că ea a refuzat să accepte. Și s-a răzbunat, desigur. ”Știam că avusese o operație grea la spital și trece pe-acasă doar să-și ia valiza, că abia avea timp să prindă trenul spre litoral. I-am pus în valiză numai haine de iarnă, pulovere, cămăși groase, cu mânecă lungă, pantaloni de stofă și ghetele îmblănite. Așa, ca să se-nvețe minte să mă mai refuze când îi cer ceva!”, povestea, fără urmă de regret, Femeia răului.
La scurt timp, bătrâna preoteasă s-a stins, tristă și neîmpăcată. De inimă rea, desigur. Preotul a rămas singur. Fiul rar îi mai trecea pragul, căci Femeia răului avea mereu grijă să găsească câte un pretext să-l împiedice să-și vadă tatăl. Au plecat în concediu, pe litoral. Doctorul avea inima strânsă, știindu-și tatăl singur, bătrân și foarte bolnav, dar n-a avut, nici de această dată, vreun cuvânt de spus. Nu știa nimeni cât stau sau unde vor fi cazați, să-i fi putut găsi în caz de urgență. Zadarnic și-a sunat doctorul, zile la rând, tatăl, că telefonul fix suna în gol. Simțea că s-a-ntâmplat ceva, dar nora malefică a refuzat să-și scurteze concediul sau, măcar, să-și lase soțul să se-ntoarcă singur la tatăl său. După vreo două săptămâni, pe bătrânul preot l-au găsit mort în casă. Abia dacă-au mai avut un trup să-l așeze, creștinește, în sicriu. Căci era vară și cald, foarte cald.
În vremea aceea, a tinereții lor, trimiterea unor ”cadre” calificate în țări slab dezvoltate era politică de stat. Mihai a fost trimis în Gabon, pentru câțiva ani. Cu soția, desigur. Răul ce se-nrădăcinase deja în femeia asta găsise acolo, printre șamani, vraci și triburi cu practici ciudate, un teren numai bun pentru a crește și a rodi. S-a-ntors mai rea decât plecase, diabolică de-a dreptul, cu o extraordinară abilitate de a-i manipula pe toți, de a-i convinge că le vrea binele, exact atunci când le distrugea, fără scrupule, viețile.
Două familii din anturajul său divorțaseră, din senin, cumva, după ce ea le ceruse doamnelor să-i aducă ”niște cearceafuri rupte, să-mi fac batiste din ele, că am astm”, după cum le spusese. Când aflaseră că așternutul nu se dă, că-i semn de despărțire, aveau deja în mână sentințele de divorț. Într-o toamnă, domnul doctor s-a îmbolnăvit. Omul acela cumpătat, în putere, fără vicii, descoperise, la un control de rutină, că avea cancer. Cu metastaze. S-a internat în spital târziu, abia când nu l-a mai putut duce pe picioare. I s-a pus la dispoziție cea mai bună rezervă, mai ales că Femeia răului ținuse morțiș să fie și ea internată cu el, să-l poată ”îngriji”. Nici o perfuzie nu-i era administrată fără știința ei, nici o asistentă și nici un doctor n-aveau acces înăuntru fără permisiunea ei. Se ascundeau, neputincioși, pe holuri, plângând pe la colțuri, văzând cum doctorul cel bun, colegul lor, se stinge, fără ca ei să fie lăsați măcar să-ncerce să-l ajute. Cu câteva zile înainte ca doctorul să moară, Femeia răului, victimizându-se din nou, i-a cerut fostului său logodnic, din tinerețe, o bască, ”să nu se vadă că-i cade părul lui Mihai”. În mod ciudat, cele două familii păstraseră mereu o relație de prietenie, ca și când nimic rău nu s-ar fi întâmplat, între ei, cândva. Mai puțin de-un an a trecut până când și fostul logodnic s-a stins. Basca nu fusese împrumutată pentru Mihai…
Moartea, cel din urmă dar
Și-avea să vină o altă toamnă. Femeia răului părea să fi îmbătrânit și să se fi oprit din a-și distruge apropiații. Atâta doar că, atunci când i te predai răului, o faci pentru toată viața. Cel nenumit îți ia și sufletul, și mințile. Nimic nu mai ești. Înfricoșător e, însă, că știi exact ce faci. Nu te-ncearcă remușcările, nu simți povara grea a păcatului, căci lacrima și necazul celorlalți sunt cele ce-ți alimentează diabolica bucurie.
Fiul din flori al Femeii răului plecase de tânăr în SUA, fără să mai dea prea des semne de viață. Fusese căsătorit în țară și avea o fată, dar divorțase când ea era foarte mică. Femeia răului nu-și acceptase nici nora, nici nepoata. Nora era cuminte și deșteaptă, de o demnitate fermă și o discreție înnăscută, calități pe care și fetița le moștenise. Acum, era deja adolescentă. Olimpică la câteva materii, mai avea un an până la examenul de capacitate. Își petrecuse ultima bucată de vacanță la mare, cu mama ei, și imortalizaseră pe-o cameră video bucuria de a fi împreună, de a le fi bine. Când s-au întors, Femeia răului le-a chemat la ea, să-i dea ceva nepoatei, căci tocmai împlinea, în septembrie, 14 ani. S-au mirat, căci niciodată până atunci, niciodată n-o căutase de ziua ei. S-au gândit că-i va dărui, în sfârșit, vreunul din renumitele sale seturi de bijuterii din aur negru masiv, aduse din Gabon, pe care le arăta, cu mândrie, oricui îi trecea pragul, bijuterii incredibil de frumoase, cu dantelării și filigrane unicat. Nici pomeneală! Trei obiecte i-a dat femeia răului nepoatei sale, unul mai banal ca altul, pe care cele două, mamă și fiică, le-au abandonat, dezgustate și nedumerite, într-un dulap.
La doar câteva zile după începerea școlii, însă, fetița se simte rău, tot mai rău. Nici un tratament prescris de doctori nu-și face efectul, starea de rău persistă, fără o cauză exactă. Disperată, mama-și duce fata la Cluj, la doctorii cei mai buni dintre cei buni. Și ei ridică, neputincioși, din umeri. Decid s-o opereze, să afle cauza infecției ce declanșase starea de rău a fetiței. Stupoare! Cancer limfatic, în ultima fază. Medicul, om bătrân, care văzuse multe, iese din operație plângând: ”N-am văzut în viața mea așa ceva în trupul unui copil! Nu, aici nu-i lucru curat…”. Curând, fetița se stinge. Mama-și amintește, șocată cum era, de ”darurile” bunicii, și le caută, decisă să le distrugă. Nu le mai găsește nicăieri, deși în apartamentul lor nimeni altcineva nu avea acces. Ziarele locale se umplu de necroloage, căci mama fetiței are o funcție importantă în oraș și-s mulți, foarte mulți cei ce-o îndrăgesc. Bunica cea ”iubitoare”, Femeia răului, nu dă nici măcar un telefon, nu trimite o coroană sau un buchet de flori, nu merge nici la priveghi, nici la înmormântarea fetiței, nepoata ei. Pe care, pentru prima – și ultima! – dată în 14 ani o chemase, cu doar câteva săptămâni în urmă, ”să-i dea ceva”. Moartea i-a dat-o, cel din urmă cadou.
La toate astea am fost martoră, pe toți cei despre care-am scris i-am cunoscut îndeaproape. Doar mama fetiței, nora Femeii răului, mai trăiește încă. Ea ar putea nu numai să confirme toate astea, ci să și completeze, cred, neverosimila listă a maleficelor întâmplări.
Știu, mi s-a spus de multe ori că toate sunt cu îngăduința lui Dumnezeu. Desigur. Dar, ca oameni ce suntem, dată ne-a fost și libertatea de a alege între bine și rău, iar pentru aceasta suntem direct răspunzători. Nu vă lăsați cuprinși de mândria lui ”Mie nu mi se poate întâmpla așa ceva!”. Căci spun din nou, cum am spus și la-nceput: ”Să vă ferească Dumnezeu s-ajungeți să credeți, pățind!”.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Am cunoscut-o pe cea mai nefericită femeie fericită
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
