Publicația The Guardian are o rubrică intitulată Living în a woman’s body (Trăind într-un trup de femeie) și vă imaginați infinitatea de nuanțe și abordări posibile. Iar actrița și scriitoarea Emma Thompson (în aprilie, 63), a ales să povestească despre cum e să fii generația din mijloc. Un text de o înduioșătoare sensibilitate. “Fiica mea zbârnâie de viață, mama mea este fragilă, iar eu sunt sunt în echilibru între ele. Atunci când cele trei generații ale familiei mele s-au reunit, am realizat cum, fără să spunem un cuvânt, ne recalibrăm una pe cealaltă.”
Acest text este doar un pretext pentru a vă invita să ne povestiți despre ce simțiți și voi, cele care țineți cumpăna între generații. Femeile din mijloc. În mersul firesc al lucrurilor, ordinea plecării ar trebui respectată: în ordinea venirii. Și atunci, câtă vreme mai sunt în viață mamele noastre, suntem copii cu copii. 🙂
©Yui Mok/AFP/Getty Images
“M-am regăsit în timpul celui de-al doilea Crăciun în vreme de Covid prinsă între fiica mea de 22 de ani și mama, în vârstă de 89 de ani. Anul acesta, ca niciodată, am simțit conexiunea ombilicală dintre noi în timp ce eu, ca un Ianus, observam, monitorizam și mă bucuram de miraculosul lux ca trei generații să fie împreună.
retete caracatita * caracatita congelata
Fiica mea are tatuaje. Îmi plac, ceea ce mă surprinde. Înțeleg impulsul de a marca cele mai seismice evenimente din viață pe propriul corp. Ele se întipăresc oricum în mințile noastre, așa că poate tatuajele sunt doar versiunea exterioară a acestor arderi interioare.
Corpul mamei mele poartă mărturii în moduri ceva mai tradiționale – să o privesc cum se descurcă cu fragilitatea și aplecarea de spate reprezintă pentru mine o lecție zilnică, o meditație. Ea m-a învățat să merg când eram un copilaș, iar acum îmi arată cum voi merge când voi fi bătrână: cum să mă întind după ceva, să mă aplec după altceva, să evit obstacolele din jur ca un pârâu antic și răbdător. Încerc să nu o ajut.
Trăind între aceste trupuri este un amestec ciudat de bucurie și întristare. Fiica mea freamătă. Forța ei vitală schimbă atmosfera în cameră de cum intră pe ușă. Cu toții primim încărcătura electrică și, o dată în plus, dansăm.
Trebuie să fi făcut asta și eu odată.
Dacă fiica mea vine supărată, haotică, se învârte și se așază lângă mama, primește o aprobare liniștitoare dintr-o mișcare a capului – fără întrebări, observ eu -, iar haosul se stinge.
Oare ce ne-a făcut să credem că am putea trăi fără asta? Eram blocate în obiectivele, aspirațiile și – Doamne, păzește– visurile noastre. Eram prea ocupate ca să observăm cum corpurile noastre vorbesc în liniște unul cu celălalt, cum ne inspirăm una pe cealaltă, ne recalibrăm și ne expirăm. Dar întâlnirea dintre aceste forțe vitale a devenit acum mai importantă ca niciodată. Schimbăm în mod constant rezonanțe mereu diferite, și echilibrul se instalează. Nu perfect – nimic nu este perfect -, dar schimbăm și ne resetăm simțitor starea una alteia Așa că, în loc să deplâng faptul că mama îmbătrânește, în loc să invidiez tinerețea fiicei mele, constat că sunt pe rând însuflețită și calmă.
„De ce mi se tot mărește fundul?”, mă întreabă mama într-o dimineață, în timp ce spăla furculițele. Am râs o bună bucată de timp. Pielea ei îmi amintește de cea a fiicei mele când era bebeluș: aceeași moliciune ireală, atât de plăcut s-o strângi. Pare ca și cum s-ar întoarce la ceva anume.
NGADI SMART / STUDIO PI/The Guardian
Când îmi strâng fiica la piept, îi pot simți vulnerabilitatea în părți adânc îngropate ale corpului meu. Este toată numai foc și scântei, dar știu că slăbiciunea e acolo. Încerc să n-o ajut. Este plină de dor de ducă în lumea largă și am în minte imaginea cu ea plecând către soare cu un rucsac în spate, mama lângă foc, moțăind în trosnetul lemnelor, iar eu stând în ușă, prinsă între cele două stări ale plecării. Una către acțiune, iar alta către nemișcare. Este o poziție bogată, cea în care mă aflu, care oarecum mă hrănește.
Exist între ele. Sunt recunoscătoare că încă pot urca un deal și sunt deprimată din cauza coapselor mele.”
Sursa
Traducere și adaptare Antonio Robitu
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Ce faci când te lovește o iubire interzisă?
E ok să spui NU, e ok să renunți. Nu și la tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
