Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Ești cel mai mare laș

3 May 2018

AVA MARINESCU anca vătășoiuCând mi-a spus că pleacă și că despărțirea este inevitabilă, e certitudine, mi-am dat seama că toată povestea asta fusese o mascaradă. Relația noastră fusese perfectă pentru că, în realitate, nu întâmpinase nicio greutate. Nu trecuse niciun test real. Căsătoria noastră nu mai avea acum nicio valoare. În fața primei furtuni adevărate se dărâmase ca o casă din paie. Legământul făcut în fața lui Dumnezeu, promisiunea de a rămâne împreună la bine și la rău suna a gol. Era probabil încercarea cea mare – și singura – a cuplului nostru, dar el dăduse bir cu fugiții fără să stea prea mult pe gânduri. Nici nu avusese timp să obosească. Mariajul fusese pentru el, pesemne, o scenă frumoasă dintr-un film, nu o legătură pe care să și-o fi asumat complet, indiferent de circumstanțele viitorului. Verighetele de pe degetele noastre se transformaseră în cătușe care îl țineau prizonier. Inelul meu aproape că îmi strangula degetul și mă ardea ca și cum metalul s-ar fi aprins.

La ultima discuție pe care am purtat-o – când s-a decis că divorțul e singura soluție – sufocată de lașitatea lui Victor, am smuls verigheta de pe deget și i-am aruncat-o în față.

– Hai să terminăm odată șarada asta! Aranjează cât mai repede cu notarul, să te eliberez din închisoarea asta în care văd că te zvârcolești. Pușcăria asta, nu uita, este familia ta. Oricât vei încerca să fugi de responsabilitate, Tudor va rămâne fiul tău. Sângele n-ai cum să-l schimbi, oricât de mult poate ți-ai dori. N-am nevoie de tine, să știi. Pot să am grijă de Tudor și singură. Nu sunt nici prima și nici ultima femeie din lumea asta care își va crește singură un copil atât de special. Să știi doar că, după ce vei ieși pe ușa aia, n-ai ce să mai cauți în viețile noastre. Acum te rog să pleci. Ne vedem la notar.

despărtire

Sursă foto: TrendHunter.com

A devenit atunci clar că un Da spus în fața ofițerului de stare civilă, o verighetă pe degetul inelar și un jurământ rostit în fața lui Dumnezeu nu sunt suficient de puternice pentru a ține doi oameni împreună și a-i ajuta să depășească furtunile vieții. Doi oameni rămân împreună pentru că se iubesc și pentru că vor să împartă diminețile, duminicile și doctoriile amare, nu pentru că îi obligă cu ceva hârtia de la starea civilă sau verigheta sfințită. Poate că, uneori, aceste manifestări exterioare ale iubirii, aceste formalizări ale unor legăminte (ce ar trebui să fie) sufletești încarcerează conștiința, transformând iubirea în obligație. Or, când sentimentele devin obligații, atunci se sfârșește totul. Poate că oamenii care se iubesc pur și simplu, zi după zi, fără să își promită unul altuia eternitatea de la bun început, sunt mai fericiți și mai trainici în iubirea lor decât cei care își întemeiază bunăstarea cuplului pe o bucată de hârtie și două cercuri de metal a căror valoare este, de multe ori, mai mare decât cea a sentimentelor pe care le trâmbițează lumii intregi.

Ne-am văzut peste trei zile la biroul notarului. În jumătate de oră, căsnicia noastră perfectă era desfăcută. Am semnat câteva hârtii și asta a fost tot. La ieșirea din biroul unde tocmai se închidea un capitol din viețile noastre, i-am spus cu ultimele puteri:

– Ești cel mai mare laș pe care l-am întâlnit vreodată. Nu înțeleg cum iubirea pentru copilul tău n-a fost de ajuns. Oare poți iubi un copil mai puțin doar pentru că e special, pentru că nu se încadrează în normalul pe care îl putem accepta ușor în viețile noastre? Oare îl poți iubi mai puțin și, iată, abandona doar pentru că a-l crește înseamnă să-ți sacrifici propria persoană?

Victor a lăsat privirea în pământ, parcă rușinat și vinovat, apoi a plecat.  Am mers pe jos până acasă. Aveam nevoie de o plimbare lungă să îmi limpezească mintea. Nu puteam merge acasă în starea asta. Tudor avea nevoie de mine puternică, lucidă, veselă, optimistă. Mergând agale pe Calea Victoriei, mi-au revenit în minte ultimele cuvinte rostite către Victor: Ești cel mai mare laș pe care l-am întâlnit vreodată. Mi-am dat atunci seama că fusesem nedreaptă cu el și îl judecasem prea aspru. Nu, Smarando, cel mai mare laș de pe fața pământului ai fost chiar tu. Atunci când ai lepădat imperfecțiunea divină a iubirii lui Sergiu, alegând o iubire perfect normală alături de Victor.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Fotografia și citatul zilei – „Eu sunt o scrisoare de dragoste”

De ce iubim pisicile?

Dă-mi o femeie vie în seara asta

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
4,227 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro