Ești mult mai interesantă așa… inaccesibilă

Ioana Silistraru

11 February 2015

Ioana SNu știe când s-a întâmplat să nu-i mai piște inima că nu-i suficient de frumoasă, de slăbuță, de pieptoasă, de devreme acasă. Nu-și amintește prea bine nici cum a ajuns să fie atât de iute la judecat oamenii și intuit exact câte parale fac și nici când părerea lui n-o mai ardea pe mațe când era însoțită de privirea aia „ești vai de capu’ tău, să-ți iau și ție o rochiță”.

S-a întâmplat undeva între 30 și 40, a luat mult timp, dar ei i s-a părut că a fost doar cât o respirație mai adâncă. Americanul ar fi zic că-i o late bloomer, românul nu știa cum ar fi zis, dar nici nu prea mai conta. Nici asta nu o mai interesa. Să nu se înțeleagă greșit dezinteresul ăsta. Era doar o răsucire către ea însăși, poate mai mult decât și-ar fi imaginat că poate și mai complicat decât ar fi știut să explice, nu că era proastă, era doar simplă.

Era învățată de la mama ei (involuntar, picurat de-a lungul anilor cu „nusecade”) că niciun pic de egoism nu-i este permis unei femei. Dar și asta cu femeia a fost o descoperire târzie. Poate după al doilea copil să fi descoperit că privirea sigură, aplombul și ceea ce tot ei, americanii, numesc asertivitate, fac ele toate împreună mai mult și mai bine decât o prospețime efemeră. Îi plăcea compania femeilor ca ea, liniștite, așezate, dar cu sclipire și promisiune în ele. Parcă și cuvintele i se așezau altfel când era ea însăși.

Nu știa exact când nu l-a mai privit admirativ. Nu că nu-l iubea. Îl iubea, firește. Odată că nu iubea pe nimeni altcineva și nici nu își putea gândi iubirea altfel, dar își verifica iubirea. Cum se verifică iubirea? Păi se gândea ce-ar face dacă el ar fi bolnav grav și poate, doamne ferește, terminal. Exersa gândul ăsta și o lua cu amețeală și greață de durere de inimă. Deci îl iubea. Sau se gândea cum ar fi ca el să comită ceva reprobabil, în afara regulilor și cutumelor. Ce-ar mai zice? Ce-ar mai face? I-ar duce portocale la pușcărie? I-ar ține un lighean să vomite dacă i-ar fi rău? Își dădea seama că da, ar face toate astea pentru că îl iubea. Dar nu-l mai admira, de unde și gândul, ascuțit ca un bețigaș de urechi înfipt prea brusc și prea adânc, că afecțiunea nu-i totuna cu…. ce?

refuz

Și-a mai avut o străfulgerare, într-o duminică dimineață, una din acele străfulgerări după care nu mai ești niciodată același om, că e pe drumul ei și că e tare singură pe el, cu tot vacarmul din jur. Era ocupată cu școala de gătit, făcea un soi de plan de business, sigur, nu o învățase nimeni, dar simțul ei practic îi spunea că trebuie să pună pe hârtie un plan de afaceri pentru ce începuse cu prietena ei, Marlena. Marlena pusese banii pe masă, „ia-i, fato, să facem ceva cu ei, că și-așa stau degeaba”. Se știau din generală, nu mai aveau fasoane, deși relația lor era limpede și simplă ca un cristal de când aveau 9 ani. „Tu oricum ai talent la prăjiturile alea ale tale, hai mai bine să le vindem, decât să ne îmbuibăm noi cu ele, că ai făcut teste pe toate neamurile de la a șaptea spiță până în zilele noastre”.

Și-așa începuse ea să fie mai ocupată, nu că ar fi înfundat canapeaua până atunci, dar nimeni nu-i bănuia calități antreprenoriale, cu atât mai puțin să-i dea cineva o sumă zdravănă pe mână. Povestea cu reinventarea era pentru prietenele ei cu garderobul plin de rochii de stradă și pantofi, nu pentru ea. Nu-și lăsa copiii cu alții nici când avea mare nevoie. Lipsise de acasă în două rânduri noaptea – o dată la un revelion la vărul ei de-al doilea, un experiment nefericit, și-a zis că nu mai stă naibii toată noaptea cu ochii pe pereți, transpirată și cu ochii roșii din cauza fumului de țigară – și încă o dată, când s-a operat de apendicită. Și-atunci se simțea parcă să fugă din spital acasă să-i pupe pe băieți de noapte bună, că sigur îi găsea cu pijamalele ridicate pe spătișoarele reci (el nu le punea maieu, să-i călească, vezi doamne). N-a putut, normal, să plece din drenuri și i s-a pus vinovăția și mai rău pe suflet.

Străfulgerarea… da, a avut-o, dar nu-i plăcea să-și aducă aminte de ea. Nu-i plăcea pentru că îl făcea pe el mai puțin frumos, știi vorba aceea cu „mi-e rușine de rușinea omului”. Încerca să uite cum în duminica aceea, când era cu „râșnița” pe genunchi, un laptop vechi și cam hăisit, se închidea deja strâmb, el venise din spate să o pupe oarecum nepăsător pe ceafă, că îi cam stătea în drum.. „mă, dar ești mult mai interesantă așa.. inaccesibilă, independentă cum ar veni”, trecu el cu berea mai departe. Din afară, o replică simplă și, fie vorba între noi, benignă. Ba poate chiar mama ei, dacă ar fi fost de față, s-ar fi gudurat toată, mamă, dar te iubește, uite că ți-a zis. Ea doar vroia să uite scena, deși ar fi fost imposibil. Fie și pentru că din momentul acela a început să se gândească dacă i-ar mai ține ligheanul să vomite dacă i-ar fi rău.

S-a scuturat un pic și și-a întors privirea în fișierul de achiziții și stocuri. Fondant. Mult fondant. Alb și roz.



Citiţi şi

Vreau mai mult decât papa, caca…

Dragă tată, sunt copilul tău, așa mi s-a spus

Virgin la 35 de ani

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
13,502 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro