Tuturor ni se întâmplă lucruri. Cel puțin așa cred, așa pare atunci când sunt martor al poveștilor altora. Mai mult decât atât, ele înseamnă ceva și pentru mine, stând pe margine, nu doar pentru personajul principal.
Cu toată evidența asta, însă, atunci când eu am o poveste, o întreagă carte de povești, nu le pot evalua. Pomenesc în treacăt, de pildă, de o anume întâmplare, o anume întâlnire, un anume context, și le pomenesc în treacăt pentru că nu le consider interesante. La momentul vorbirii ele sunt doar trambuline discursive prin care lansez un răspuns, dau un exemplu sau în alt fel întrețin dialogul.
La capătul celălalt se aude altfel. Nu știu cum facem, dar chiar și stând față în față reușim să modulăm semnalul primit pe o frecvență proprie. Nu găsesc niciun mesaj obiectiv. Neutralitatea pe care am învățat-o la școlile de jurnalism sună a iluzie. Chiar și atunci când crezi că ai enumerat doar faptele, fără judecată și atribute, celălalt, receptorul, adaugă el semnificațiile. Continuă el povestea. Pune el întrebările „de ce” și „cum” la care tu nu ai răspuns în mesajul tău factual.
Prin urmare am ajuns să cred că nu există comunicare fără interpretare tot așa cum un aparat foto nu va fi niciodată om. Când n-o faci tu, o face celălalt. Dar cel mai des e o colaborare. Să nu înțelegeți că mă lamentez. De altfel, n-am descoperit nimic nou, toate astea sunt frumos stivuite în tomuri serioase unde sunt tratate mult mai temeinic și mai documentat decât reușesc eu să o fac acum.
Sau poate că da. Poate că am descoperit ceva nou legat de mine. Presupun că înlăuntrul nostru e oricum singurul teren pe care putem face descoperiri autentice. Așa, tot spunând povești otova ca preambuluri la ceea ce mă pregăteam să spun de fapt, iată că celălalt, interlocutorul, mă oprește cu o replică din seria „asta e o întâmplare extraordinară”, „nu mi-ai povestit asta”, „stai puțin, și cum a fost”.
Nu chiar în timpul discuției, ci după ce participanții s-au risipit pe la treburile lor, de obicei într-un moment când sunt singură și e liniște, vine o reacție cu trenul de 6 care trage în gară la 10. Îmi privesc povestea prin ochii celuilalt. Mi se pare altfel. Mi se pare deosebită, la naiba, cum de n-am văzut asta? Nu mai e povestea pe care am trăit-o, e o co-producție. Pe care poți să faci un film. Un scenariu de teatru scurt, cel puțin. Măi să fie. Și eu, protagonistul, să nu fi văzut așa potențial!
Întâmplarea capătă valoare. Celălalt îi dă valoare. Aproape că mă îndoiesc de faptul că am fost chiar eu în centrul istoriei. Nici nu prea mai sunt în poveste, pentru că percepția mi s-a mutat din loc, precum bila 8 izbită de bila albă la biliard. Aproape că mă simt ca și cum aș fi inventat totul.
Nu vă gândiți la epopei cu întâlniri de gradul trei – deși adeseori chiar părem extratereștri unii pentru ceilalți. Fiecare are povești care par exotice pentru alții, care au experiențe ce par exotice pentru alții și tot așa. Dar dacă eu trăiesc și m-am născut pe un atol în Bermude nu mă consider deloc exotic. Ce Bermude, ce mister, ce exotism. Aici stau eu, ăsta e firescul, asta e lumea, aici îmi pun rufele la uscat, mă scobesc în nas sau îmi pregătesc cina. Abia când apar turiștii încep, poate, să mi se dea peste cap înțelesurile. Și-apoi, stai să vezi cum mi-o fi când ajung eu prin Europa sau Alaska!
Chiar dacă diferențele sunt mai de finețe decât între un papuaș și un new-yorkez (și nu vorbesc în termeni ierarhici), cam astfel mi se pare că se petrec lucrurile cu cei pe care-i ascultăm și care ne ascultă: interludii turistice sau călătoare în lumi de „undeva departe, peste nouă mări și nouă țări”. În acel regat fantastic pe care îl putem boteza, pentru coerență, Celălalt.
Și atunci, ce este insula mea din Bermude? Ceea ce văd eu sau ce vede turistul ori călătorul (diferența dintre ei fiind nivelul de atenție cu care sunt dispuși să privească)? Cred că amândouă. Amândouă în același timp. Numai că mergând pe firul ăsta trebuie să recunoști că, una peste alta, între Bermude și Europa stă un pod arcuit de forma unui uriaș semn „egal”. Dacă am putea să ne ieșim din minți, la propriu, fără componenta de nebunie, am fi poate cu toții pentru prima oară acasă. Sufletele noastre s-ar relaxa în sfârșit, și ar merge la o întâlnire pe Lună în pijama, fără bagaje și fără farduri.
Citiţi şi
Seexul după 40 de ani sau despre sfârșitul cumințeniei
Comunicarea în cuplu este cheia unei relații sănătoase
Mintea mea nu mai este prizoniera gândului cum să te fac să mă vezi
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
