S-a tot discutat în ultima vreme despre violenţa domestică. Despre femeia abuzată, femeia care tace, care se sacrifică. Despre femeia care nu are scăpare mai ales pentru că nu-şi dă această şansă. Care nu vede mai departe de palma bărbatului şi ajunge să creadă că a făcut, în viaţa ei, ceva teribil de greşit şi acum trebuie să îndure.
Săptămâna trecută am asistat la o astfel de scenă sordidă, care mi-a întors stomacul pe dos. Care m-a marcat mai ales pentru că eram cu fiica mea, iar fiica mea, de aproape patru ani, a văzut totul şi rememorează zilnic lucrurile acelea, cu un simţ al realităţii şi cu o luciditate pe care nu i le invidiez deloc.
Încerc zilnic să-i şterg creierul şi să-i spun că nu a fost aşa, că a fost un vis. Fiica mea probabil va ajunge să creadă asta. Femeia aceea nu.
Femeia aceea are puţin peste 60 de ani, dar arată de 80. Este diabetică, oarbă şi, pentru că nu a mai ieşit să se plimbe de ani de zile, picioarele ei sunt umflate ca nişte trunchiuri de copaci.
De obicei iese pe scările blocului şi, când aude vocile vecinilor, îi întreabă cine sunt şi la ce etaj locuiesc. E singurul ei contact cu lumea. Cu lumea indiferentă.
Celălalt contact este soţul ei, nea Gheorghe. Nea Gheorghe e rom, nu că ar avea o importanţă deosebită informaţia, dar aşa, pentru descriere m-am gândit s-o ofer. Este cărunt, slab şi nimeni nu l-a văzut niciodată treaz. Adică nebeat. Mereu cu o sticlă în mână. Vară, iarnă, noapte sau zi.
Sâmbătă, nea Gheorghe a bătut-o pe nevastă-sa pe scara blocului. A bătut o femeie oarbă, neajutorată, bolnavă şi bătrână, pe care într-o zi o s-o omoare.
E o chestiune de timp. I-a spart capul şi a mai dat în ea şi după aceea, până am apucat să-i bag mâna în gât şi să-l împing, strigând ca disperata să nu o mai lovească.
Am chemat Ambulanţa şi Poliţia. Degeaba. Nu au ce să-i facă lui nea Gheorghe, pentru că tanti Dida nu o să depună niciodată plângere.
La urma urmelor, el e cel care o bate, dar tot el este şi cel care o hrăneşte, o spală, îi cumpără medicamente. El e vederea ei şi sprijinul ei, aşa beţiv şi ticălos cum e. După ce mi-a mulţumit că am chemat Poliţia, femeia i-a zis soţului ei: „Lasă, Gheorghe, că le spun că am căzut eu pe scări”.
În acest timp, copila mea stătea singură în casă, încercând să se uite la desene animate. Lăsasem uşa deschisă, ca s-o aud, în caz de ceva. 20 de minute într-o zi de sâmbătă cu care mi-aş dori să nu mă mai întâlnesc.
Nu, în afară de mine nu a intervenit nimeni. A, ba da, o vecină a ieşit şi i-a zis tot femeii abuzate să tacă, trezea tot blocul cu strigătele ei. „Ajutaţi-mă”. Am ajutat-o pentru că s-a nimerit să trec pe acolo. Data viitoare probabil nu o să mai trec. Nu sunt un supererou, deşi fii-mea povesteşte la toată lumea cum am salvat-o pe doamna aceea.
Pentru copilul meu, a face un gest normal înseamnă a fi ieşit din comun. Câte drame din acestea se desfăşoară şi nu le vede nimeni? În câte nu se bagă nimeni, de teamă, de indiferenţă, de dezgust?
Epilog: După ce s-a terminat totul, îi zic copilei: „Hai pe cai, să mâncăm ceva la o terasă!”
Iar ea îmi spune: „Mai bine mai rămânem pe aici pe acasă. Dacă are iar tanti nevoie de noi şi noi suntem plecate?”
Citiţi şi
Fiu, soț sau prizonier? Despre bărbatul adult captiv în simbioza maternă
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
