Furt, exil și o cafea cu ministrul

17 May 2023

Conceptul de traumă transgenerațională nu are legătură directă cu un spațiu geografic sau cu un timp istoric. El se referă la modul în care presiunea resimțită la nivel profund de un membru al familiei poate fi transmisă urmașilor și va determina repetarea aceluiași tipar comportamental, până în momentul în care cineva îl conștientiza și va înțelege că nu îi aparține, lepădându-se la el.

În ultimii ani, am observat în România o preocupare intensă a omului obișnuit de a se cunoaște pe sine. Unii au urmat psihologia ca a doua facultate, iar cursurile dedicate dezvoltării personale cu siguranță nu mai sunt o noutate pentru nimeni, dar recent am urmărit o piesă de teatru în care regizoarea s-a întors în trecut pentru a explica evenimente din prezent. Se numește „Exil” și nu este despre românii migranți, ci despre o familie în care, din generație în generație, câte o membră alege să fugă de prezentul copleșitor, și unde altundeva poate spera la o viață mai bună… decât în ​​străinătate? Acolo, repetitiv, va încerca să-și uite originile și chiar să-și schimbe numele, pentru că Irina devine Irene, așa cum străbunica ei renunțase la numele evreiesc după cel de-al doilea război mondial. Așa cum renunțase și la zâmbet, la iubire și la toate celelalte emoții. Sufletul exilatei se pietrifică, ajunge să nu comunice realmente cu nimeni și își petrece zilele într-o duritate percepută de toți apropiații, când, de fapt, persoana în cauză poartă rana cea mai adâncă din întreaga familie. Pe care o transmite, fără să dorească, fiicei sale, și nepoatei sale și strănepoatei sale.

Pentru că intenția este să ne imersăm în această realitate, piesa începe într-un mod inedit, cu filmarea publicului de către actrița principală – Ada Galeș – care, în direct, cu o cameră portabilă, abordează întrebări precum: „Ai pleca din țară?”,  „De ce ai plecat din țară?”

Ada printre spectatori

După 10-15 opinii exprimate, este imposibil să nu te regăsești ca spectator în motivul sau explicația a cel puțin unui respondent. Și când povestea s-a mutat pe scenă, iar subiectul discuției este plecarea iminentă în străinătate a femeii din cuplu, simți că și tu ai declanșat acțiunea, te-ai transformat cumva în actor și… dacă este așa, nu cumva Ada va coborî în sală să te mai întrebe ceva?

Actorii

Inspirată din biografia Alexandrei Badea, autoare și regizoare româncă recunoscută de peste două decenii în Franța, „Exil” este una dintre cele mai bune piese pe care le-am urmărit în ultimii ani și se joacă la Teatrul Național. Toate replicile sunt traduse și subtitrate în limba engleză pe un ecran central, unde sunt proiectate, de altfel, toate scenele filmate live de către actriță.

Parcă un preambul la acest subiect și cu siguranță o experiență imersivă cap-coadă este piesa „Eu nu am furat niciodată nimic”. Acțiunea se desfășoară în perioada comunistă și începe cu o pană de curent în debutul unei petreceri studențești, organizată la casa liderului lor. Spectatorii sunt invitați să se așeze pe întuneric în decorul care include bibelouri de porțelan, albume foto alb-negru, un radio vechi, mileuri croșetate din macrame, iar la lumina lumânărilor sunt serviți cu cico sau rondele de banane.

Festin? Nu, viață de student cooptat în avântul de a înfăptui ținte imposibile spre a impresiona superiorii cu „ceva ce nu a mai făcut nimeni”. În piesă este vorba despre cultivarea experimentală a bananelor la Institutul de Agronomie. Așteptata vizită „de sus”, furtul „de la stat” al bananelor încă necoapte, pentru a fi aduse la petrecere, gest pe care l-ai făcut pentru că poziția ți-a permis să acționezi așa, ego-ul și replicarea comportamentului „eu sunt șeful, da?”, inclusiv în afara vieții profesionale, absența prieteniilor profunde, pentru că nu poți ști cine te-ar putea trăda pentru un favor al cuiva de mai sus, frustrări, invidii, lipsuri, decor autentic, comportamente de suprafață, o scrisoare citită la un radio străin care provoacă înlăturarea decanului incriminat – dar, de fapt, acesta este transferat într-o funcție superioară, la minister. Și, în sfârșit – pentru că nimic nu este ceea ce pare a fi – reușita de a emigra a studentei care trimisese scrisoarea în consens cu profesoara numită în locul decanului. Așa cum era de așteptat, plecarea în străinătate a fost posibilă cu sprijinul aceleiași profesoare, care nu o mai dorea în preajmă, căci o vulnerabiliza cunoscând modul în care accesase funcția.

Vă rog să rețineți titlul „Eu nu am furat niciodată nimic”, pentru că aparține unei piese care nu este despre ororile comunismului, ci despre cum arăta obișnuința în comunism pentru omul care se trădează la nivel de conștiință pentru a supraviețui. Și, de ce nu, despre de unde ne vin unele dintre comportamentele de astăzi.

Se joacă la Muzeul Național al Țăranului Român și s-a întâmplat ca eu s-o urmăresc înainte de „Exil”. Regizorul, care este și scenaristul acestei experiențe personale dăruită fiecărui spectator, are 27 de ani. De aceea, cred că de Radu Mihail Savin vom auzi pe termen lung.

Ar mai fi ceva de văzut după aceste două piese? Aș spune că oricare dintre satirele comice care transpun pe scenă viața epocii contemporane. Regăsim în ele aceeași frustrare, mentalitatea „să funcționez cu girul cui poate să mi-l ofere”, „să îndepărtez pe oricine îmi stă în cale” sau, de ce nu, îl amenință pe șeful meu, și implicit menținerea mea în funcție, „să-i pun microfoane” chiar și șefului, iar dacă sunt descoperit să justific că am făcut-o “pentru protecția lui” – căci cum ar putea fi vreodată o chestiune de asumare?, să-mi mențin opinia cu orice preț – pentru că eu știu cel mai bine, mai bine și decât experții -, dacă sunt femeie, să mă las greu, dar tot în patul șefului să ajung.

Eu am văzut „Cafeaua Domnului Ministru”, un pamflet la adresa clasei politice românești, a instituțiilor și a persoanelor care o definesc, interpretată cu măiestrie de Iulia și Cotimanis, alături de Paula Chirilă. Se joacă la sala Luceafărul și la Național, iar distribuția o poate include și pe Ada Dumitru.

Și după ce m-am gândit la aceste piese împreună, și nu separat, mi-a venit gândul că așa arată tiparul transgenerațional pe care îl trăim astăzi, l-am trăit în timpul comunismului și cu siguranță și înainte de el.

Așa că vă întreb: Cine se înscrie să rupă acest ritm, de dragul ideii că încetul cu încetul azi, puțin mâine și poate mai mult peste șase luni, va fi suficient pentru generația următoare?

Pe Octavia o găsiți și aici.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Părinți reglați emoțional, copii alfabetizați emoțional

Cher: “Dragostea nu știe matematică”

Dragă eu

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro