Lucrez într-o bibliotecă de 32 de ani. Nu mi-am imaginat niciodată că din cei 56 de ani pe care îi am acum, mai mult de jumătate îi voi petrece ca timp de lucru într-o bibliotecă. În copilărie, visam la cu totul altceva. Îmi plăcea totuși să citesc, iar acest fapt a avut o contribuție serioasă în alegerea mea de a rămâne șoricel de bibliotecă. Cărțile nu-mi mai stârnesc acum curiozitatea ca altădată, pentru că am și alte surse de informații care ne țin ocupați: televizor, internet, rețele sociale și așa mai departe. Când eram copil, însă, citeam tot ce apucam, mai ales că nu se găseau cărți ieftine de cumpărat, iar cele care se găseau erau prea scumpe pentru posibilitățile financiare ale familiei. Acum lectura e poate ultima opțiune pentru mulți dintre noi, iar răsfoitul unei cărți nu mai e un obicei atât de îndrăgit.
Uneori, în timpul petrecut printre cărțile din bibliotecă, în timp ce le aranjez sau le șterg de praf, îmi amintesc cu cât entuziasm priveam o carte în copilărie, cu câtă grijă îi dădeam paginile și cât eram de dornică să călătoresc printre rândurile ei. Și așa ajung să-mi amintesc ce frumos era pe atunci. Am o geantă plină cu sentimente, emoții și trăiri ale copilăriei, pe care, atunci când mi se face dor, o mai deschid. Geanta aceasta este din piele maro, dreptunghiulară, cu două compartimente pline de amintiri. Acum, aceasta este singura ei întrebuințare, să mă ajute să păstrez vie o amintire a copilăriei mele, însă pe vremea când eu aveam doar 7 sau 8 ani era geanta tatălui meu, geanta lui de navetist la București. Tata pleca mereu dimineața la 5 către oraș și venea seara în jurul orei 18:00. Acesta a fost programul lui până s-a pensionat. Nu știu ce își punea tata în geantă dimineața, pentru că eu obișnuiam să mă trezesc mai târziu, însă știu că atunci când îl vedeam în capătul străzii, mă desprindeam de grupul de copii și alergam în întâmpinarea lui, pentru că știam că în geanta maro o să găsesc ceva pentru mine și sora mea. De cele mai multe ori, găseam într-un compartiment pâine caldă, iar în altul eugenii. Pe vremea copilăriei mele, eugeniile erau un adevărat deliciu. Înainte să deschidem geanta, trăiam un moment de suspans, pentru că nu știam ce a strecurat tata acolo pentru noi Acum, cu mintea de adult, îmi dau seama că fericirea mea nu se datora doar surprizei din geanta de piele, ci și faptului că îl vedeam pe tata cum vine spre casă. Lucra mult și nu aveam ocazia să petrecem foarte mult timp cu el. Atunci credeam că ne bucuram pentru eugeniile pe care ni le aducea, însă cred că mai degrabă eram niște fetițe care așteptau eugeniile și ca să-și poată îmbrățișa tatăl. Mai știu ca tata ne aducea câte ceva în geantă pentru că nu știa cum altfel să-și arate afecțiunea față de noi. Iubirea lui era lină, calmă, ca o adiere a vântului de vară, ca o mângâiere pe care acum, din păcate, nu o mai pot simți.
Îmi amintesc cum, în preajma sărbătorilor de iarnă, îl vedeam pe tata venind cu bradul legat cu sfoară, și atunci era singurul moment din an când servieta nu mai mirosea a pâine caldă, ci a portocale. Ne aducea câteva portocale într-un compartiment, iar în altul, câteva banane verzi pe care le înveleam în hârtie de ziar și le lăsam la copt. În aceea perioadă împodobeam și bradul cu o instalație cu luminițe în forma de nuferi, pe care am folosit-o mulți ani, și cu fiecare an ni se părea parcă și mai frumoasă. Încântarea noastră atunci era fără margini, atât de intensă încât îmi amintesc și acum acea emoție.
Pe atunci, în vacanța de iarnă, obișnuiam să mergem la săniuș și derdeluș. Derdelușul se forma în apropierea casei noastre, unde se strângeau mulți copii. Am fi stat toată ziua, chiar și morți de foame. Intram în casă seara, dupa ce soarele apunea, cu mâinile și picioarele aproape degerate. Ne cuibăream la gura sobei ca să ne dezmorțim și ne gândeam cu entuziasm că o sa ne trezim foarte dimineața, pregătiți pentru o noua zi pe gheață.
În vacanțele de vara, bucuria noastră era scăldatul. Uneori, când bunicul avea timp, mergea cu noi la scăldat în râul Câlneștea. Cât timp noi ne bălăceam, bunicul prindea scoici sau raci, iar apoi aștepta pe mal până ne săturam noi de scăldat, fumând răbdător din țigările lui Mărășești.
Am copilărit într-o vreme în care dăruirea unei simple portocale sau o zi la scăldat stârnea bucuria pură a unui copil. Oare acum, când avem totul, ce mai poate trezi acest sentiment curat?
Acum totul s-a schimbat, geanta de piele maro nu mai are înăuntrul ei nici pâine caldă, nici eugenii și nici portocale, e plină doar de gânduri. Copiii de acum probabil că-și vor stoca amintirile în smartphone, într-un laptop sau pe tabletă. E cu siguranță o maniera mult mai simplă. În biblioteca mea am reușit să iau contact zilnic cu acești copii ai vremurilor de azi, iar ei m-au ajutat să mă adaptez mai rapid și mai ușor. Am fost norocoasă, însă nici eu nu am încetat niciodată să-i îndemn să caute o geanta din piele maro, sau poate chiar colorată, în care să-și strângă toate amintirile cu miros de copilărie.
Guest post by Lucica Grăjdan
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro
Citiţi şi
Aruncă tot până nu e prea târziu
De sărbători mi-e cel mai dor de tine
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
