Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Îmi rămân mici oamenii

4 August 2015

De ce nu-mi rămân și nu-mi durează oamenii?

Parcă aș călători cu trenul, iar ei îmi rămân undeva pe peron, dar nu să-mi fluture batista, ci să mă arate cu degetul: că sunt, că nu sunt, că fac, că nu fac.

Nu mi se înalță proiectele care îi includ și pe ei. Îi trag după mine un timp, cât pot, după care mă aruncă înapoi la linia de start, înapoi la mine și mă abandonează acolo. Se răsfrâng, se pierd pe-un drum al lor, ciuntit cu parte din ce-am trasat împreună. Și îi zăresc, pe urmă, pe peron, târziu, când nu-i mai pot salva. Deși aș face-o, iar și iar.

Acolo e toată lumea, acolo șed și-mi comentează firul de păr alb sau neputința din priviri, nu, nu din brațe.

Și mă trezesc la fiecare cinci de dimineață, să mai vreau ceva și să mai cred. Să mă mai acuz puțin de ceea ce n-am știut să le dau, să le fac, să le fiu.

muizenberg_train_line_IMG_5281-crop

Îmi rămân mici și-mi rămân în urmă oameni cu care am semnat să nu ne frângem gâtul, decât împreună. Rămasă singură, călăul mă cruță.

Așa scap, așa fug, așa renasc și mă înnobilez după fiecare dramă. După fiecare drum ciuntit, după fiecare dragoste. După fiecare viață, după fiecare moarte.

Tot deranjul și toată separarea când, în gâtlej, mi se sufocă strigătul să mă rămâi cu tine, să mă apuci de mână, să mă scuturi de viitor, să mă primești cum sunt, să mă descărnezi de vină, de mine, de plan de viață și să-mi dai alte legi și alte reguli, să mă cobori.

Să mă cobori din trenul care mă duce departe, să mă aduci aproape.

Să mă cuprinzi, să mă lași să mai cuprind doar o buză de mare, cu privirea. Iar în rest să-mi fii, nemurire, doar tu.

Guest post by Anonim



Citiţi şi

Potpuriul dragostei – Mamma Mia! Here We Go Again

Casa părintească

Dă-mi o femeie vie în seara asta

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,139 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro