La ore de bilanț și nostalgii de iarnă, mă tot întreb ce am făcut cu viața mea. Dacă am trăit bine și frumos, dacă a meritat efortul orelor petrecute învățând (uneori lucruri care nu mi-au folosit niciodată), sacrificiul orelor muncite pe brânci pentru ca totul să fie gata la timp și în perfectă stare, al orelor în care mi-am stins dorințe și simțiri înlocuindu-le cu deznădejdi și pustiuri, numai de dragul de a fi totul bine, un bine care poate nu a mai venit niciodată…. Nu de puține ori m-am automutilat în teroarea unor întrebări precum ”De ce eu?”, ”De ce mie?”, ”Chiar nu vedeți efortul meu?”, ”Atâta merit după tot ce am făcut?”…..
Însă, da, trag încă odată aer în piept și ca să nu cad în butoiul cu melancolie sau mai degrabă să nu plonjez într-un ocean al depresiei, mă consolez cu amintirea clipelor frumoase, încerc să râd de propriile mele greșeli, de propriile mele frustrări, iar asta cred că este acceptarea. Un fel de haz de necaz, amar haz uneori, dar la mine ține figura și trăgând linie mă felicit că încă sunt pe plus. Cu toate dezamăgirile și dorințele mele încă nerealizate, cu speranțe deșarte și iluzii spulberate, da, cred că încă sunt pe plus!
Sunt pe plus în primul rând că trăiesc, că am un copil frumos și deștept (ca orice pui de cioară) și că pot fi alături de el, că avem un acoperiș deasupra capului și că avem ce mânca, că ne permitem vacanțe și ieșiri la restaurante, că râdem și ne iubim. Sunt pe plus și pentru că am în jurul meu o mână de oameni de nădejde, cărora unora dintre ei, recunosc că încă nu le știu numele de familie sau poate nu le știu istoriile trecute sau iubirile deșarte, însă îi simt sinceri și dezinteresați, iar când suntem împreună celebrăm prostește viața, pornind a ne bucura de o ploaie de vară, o baie noaptea sub clar de lună în mare, verdele de primăvară și cerul senin, de la câteva hore învârtite cu frenezie și până la câteva ore de muzică rock veche, de la un sushi și până la jumările cu ceapă, mâncate în fugă pe capota mașinii.
De multe ori m-am întrebat dacă sunt o optimistă incorigibilă, ori sunt o pesimistă depresivă, care doar încearcă să meargă cu încăpățânare mai departe, făcându-mi testul cu paharul pe jumătate plin sau gol de nenumărate ori, dar… nimic. Și pentru că nici acum nu m-am lămurit dacă paharul e pe jumătate plin sau e pe jumătate gol, cred că singurul motiv pentru care merg înainte cu frenezie și încăpățânare este pentru că am învățat dincolo de a accepta, a-mi asuma.
Citiți și Astăzi m-am dat cu rimel
Probabil că cea mai de folos lecție pe care am învățat-o și tot odată cea mai dură lecție pe care mi-a servit-o viața a fost asumarea și nu acceptarea.
Cu trecerea timpului, am învățat să am curajul de a-mi asuma tot ce sunt și tot ce fac, cu bune și cu rele, căci până la urmă toate sunt comori din cufărul vieții mele.
Însă cel mai greu mi-a fost să-mi asum amintirile triste, dezamăgirile, deznădejdile, deziluziile, înțelegând că trebuie să-mi asum în egală măsură trecutul, prezentul și viitorul, pentru că doar asta mă lasă să merg liberă mai departe. Într-un fina, totul nu este decât asumare, iar asumarea nu este decât împăcare, împăcarea cu mine și cu lumea din jurul meu, împăcarea cu tot ce a fost, însă și adrenalină pentru tot ce va urma să vină, pentru că în toate mă regăsesc pe mine, pe mine în cea mai pură și reală formă a personalității mele.
Și pentru că am învățat nu numai să accept, ci mai mult pentru că am învățat să îmi asum, categoric voi putea, uneori hohotind de râs, alteori hohotind de plâns, să merg înainte!
Guest post by Raluca Tomescu
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy!
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Ce fac eu de mult nu se mai numește curaj, ci nebunie
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.