Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Îndrăgostit, așa zice. Și însurat. M-a întrebat de ce nu trăiesc clipa

7 July 2018

liana vatamanu (2)Dintotdeauna am fost o fire veselă, sociabilă, amabilă si comunicativă și cum vreți să-i mai zic. Cred însă că astea nu reprezintă întotdeauna un avantaj pentru o femeie.

M-am măritat cam târziu, pentru că aveam impresia că, odată cu căsătoria, vine și „faci ce spun eu!”. Poate din cauza prietenului pe care îl avusesem înainte și de care cu greu am scăpat. Pe la 26 de ani l-am cunoscut pe soțul meu, care a schimbat oarecum optica în ceea ce privește măritișul. Îl iubeam, dar cu greu și sub presiunea părinților m-am lăsat măritată la 29 de ani. Tot mai aveam o umbră de teamă. Mie îmi plăcea și îmi place să fac ce vreau și când vreau. Nu-mi plac ordinele. Nu că nu-mi plac, le detest.

În primul an de căsnicie, am fost în pragul divorțului cam o dată pe lună. Încet, am învățat amândoi, că nu există căsnicie fără compromisuri de ambele parți. Azi, las eu de la mine, mâine tu… și tot asa. E „grele” cu căsnicia în viață. Nimeni nu poate avea mereu ultimul cuvânt. Am învățat să accept ce nu-mi plăcea mie și lui da, iar el a învățat sa accepte ce nu-i plăcea lui, iar mie da. Până la urmă, ne-am descurcat. Dragostea și comunicarea sunt cele care ne-au ajutat.

N-am spus că și soțul meu, ca și mine, e genul de om căruia nu-i place să stea „sub papuc” sau “în hamuri”. Deci aveam un punct comun în dezavantaj.

Am fost mereu împreună, cred că pot număra zilele în care am fost nevoiți să stăm departe unul de altul. Am devenit în timp un cuplu foarte bine sudat. Suntem acum în faza în care doar privindu-ne știm ce vrea celălalt. Se ajunge greu în faza asta, cu multă răbdare, sunt sigură că știți. În ceea ce privește încrederea pe care o avem unul în celălalt, nici n-am ce să vă spun. Niciodată nu am avut vreo îndoială în ceea ce îl privește, și nici el nu a avut, altfel mi-ar fi spus. Pentru că vorbim deschis despre orice.

Despre orice cu o excepție. Să nu râdeți! Am omis cu bună știință să îi spun despre bărbații care mi-au făcut avansuri, curte, sau diverse propuneri (indecente desigur) încă de când ne-am căsătorit. Pentru că ce nu știi nu te doare. Dacă ar fi știut despre ăștia, nu mai eram de mult un cuplu, pentru că nu suportă gândul că un alt bărbat se poate uita la mine altfel decât ca fiind soția lui. Nu ca la o femeie. O spune fără ocolișuri oricând se ivește ocazia. Scurt: ia-ți ochii de pe nevastă-mea! Mai în glumă, mai în serios, dar o zice răspicat. Iar eu consider că decizia de a nu-i spune despre ei a fost foarte înțeleaptă și nu mă consider vinovată.

Eheeei! Dragul de el! Dacă ar ști de câte ori a trebuit să mă apăr de asalturile unora… de insistențele altora… și asta numai din cauza firii mele nebunatice.

Am învățat că trebuie să mă apăr singură, fiindcă dacă ar fi știut de toate astea, poate m-ar fi considerat vinovată. Că râd, că vorbesc, că particip la diverse discuții, că uneori mă ia gura pe dinainte și nu țin cont cine e prin preajma mea. Iar astea sunt lucruri pe care bărbații le interpretează cum vor ei. Eu n-am făcut decât să fiu eu. N-o să stau cu preșul în cap sau cu bățul în c*r, doar pentru a fi considerată o femeie serioasă. N-aș fi eu. Oricum, de fiecare dată am ieșit basma curata cum se spune. Și m-am descurcat singură.

Jeanne Moreau și Jean-Marc Bory în Les Amants, 1958. Regia - Louis Malle.

Jeanne Moreau și Jean-Marc Bory în filmul Les Amants, 1958. Regia, Louis Malle

Se zice că bărbații sunt datori să încerce. Să încerce, cine nu-i lasă? Rămâne la latitudinea fiecăreia dintre noi, dacă încercarea lor are sau nu sorți de izbândă.

De curând, iar a apărut unul care mi-a pus gând rău. Dar nu așa… „încerc și eu…”. Omul e îndrăgostit, așa zice. Și însurat. M-a întrebat de ce nu trăiesc clipa! Cine zice ca n-o trăiesc?! Trăiesc fiecare moment al vieții mele, dar așa cum vreau eu, nu cum vor alții.

Ce nu știe el, e ca eu n-am fost niciodată amantă. Și nici n-o sa fiu în viața asta, așa că i-am spus: „Stai la rând, poate într-o alta viață!”

Nu sunt vreo sfântă, sunt o zăpăcită și trăiesc cum simt!

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Modalitate de recrutare top management

Hai pur și simplu să fim; tu, eu, noi și restul…

Se poate trăi și fără căsătorie?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
8,674 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro