De când cu lumea virtuală, chiar de la Dante încoace, toţi am început să ne creionăm spaţii ideale. Şi muncim zilnic, suntem conştiincioşi cu portretul acesta virtual – practic ne jucăm anost cu identitatea şi o conturăm în jurul unui scenariu din Second Life.
Ce am observat? Că foarte multe femei au început să aibă relaţii-virtuale-în-compensare. Ce înseamnă asta? Păi, dacă bărbatul cu care sunt nu le dă atenţie, nu-i nimic, şi-o iau din mediul virtual. Cu unul pe Facebook, cu altul pe nu ştiu pe unde, găsesc soluţii prin care compensează lipsa de atenţie. Pe de altă parte, bărbaţii fac acelaşi lucru. Ce rezultă? Că am coborât idealul platonician pe Pământ. Practic, nu mai facem o distincţie clară între ideal şi factual, ci pur şi simplu, pornind de la ideea că suntem supraoameni, mai ales de masă, în tonul lui Eco, ne permitem orice, chiar să ne desenăm propria fericire. Mai simplu spus, omul actual nu-şi mai permite să aibă costuri, ci numai beneficii. Utilitarismul, în acest sens, este desuet, pentru că toti calculează pornind de la ideea că nu au cum să mai existe costuri. De aia toţi supraoamenii de masă sunt ideali, nu? Slabi în poze, puhoi în realitate!
Ce este trist? Că ne jucăm cu destinele celor pe care-i ameţim, că noi nici nu ştim ce vrem, dar din egoism ne atârnăm de destinele altora, falsificând viaţa lor, intrând prin efracţie, fără contur real, fără substanţă, fond, doar butaforie şi emoticoane prin care gestionăm mitul pe care-l alimentăm. Şi dacă vezi ce cuvinte se aruncă, cât de uşor se iubesc toţi virtual, câte inimi se pompează, mai că îţi vine să crezi că lumea reală e cu fundul în sus.
Cum să nu fie totul perfect atunci când ai parte de cuvintele perfecte? Când atingerile nici nu există, dar ţi le poţi imagina în voie! Când nu trebuie să mai transpiri, să duci flori, să alergi, să te dezbraci, să faci atâta şi atâtea… când poţi sta în fotoliu cu telefonul în mână!
Infernul, că de aici pornisem, e o lume în care am uitat să ne mai atingem, să ne mai sărutăm, să ne omorâm trăirile cu poze în care falsificăm ceea ce trăim, preocupaţi fiind cu imaginea şi dansul butaforiei. Infernul? E miza lui Orwell să nu rămânem fără simţire, să nu ne transformăm în maşini, în benzină şi ulei. Infernul? A fost dintotdeauna în noi, niciodată dincolo, numai că acum ne-am încăpăţânat să facem din el un scop în sine!
Pe George îl găsiți și aici.
Citiţi şi
Oamenii vor să fie fericiţi, dar…
Unde se termină iubirea, începe… conviețuirea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.