Dacă aș fi o persoană faimoasă, mi-ar fi groază să mor. Nu groază de moartea însăși, cât de cei încă în viață. De bine de rău, cât trăiesc mai pot să-mi pansez amorul propriu zgâriat de ghearele veșnic nemulțumite ale bârfei; pot să neg și să reneg, să uit sau să iert, să mârâi sau să mușc, să ignor chiar, fiindcă și a ignora ține de putința de decizie pe care o cunoaștem cât încă ne mișcăm sufletele prin trup. Dar odată dat dispărut pe vecie din radarele monitoarelor cardiace, singurele voci care se mai aud sunt ale celor care nu sunt eu, ale gândurilor care nu sunt ale mele și ale jindului de a fi fost eu.
Nu eu aș trăi prin ceilalți – nu mai am cum trăi fiindcă nu mai sunt cel care am fost – ceilalți ar trăi prin mine. Cei care m-au cunoscut s-ar lăuda că m-au cunoscut, acum când am devenit un fel de trofeu cu dată de expirare, și s-ar grăbi să se folosească de strălucirea trecătoare pe care o lasă numele meu pe buzele lor. Cei care nu m-au cunoscut m-ar plânge, jefuind de lacrimi pe cei care, fiindcă mi-au fost prea aproape, nu le mai varsă. Asupra stârvului amintirilor pe care le-am lăsat se vor năpusti cei care se hrănesc din rămășițe; oasele mele vor fi vreascuri de foc, pe care le vor arde în generatorul de povești în care exist, dar nu mai sunt – până când li se va evapora ultima picătură de măduvă. Mă vor lăuda, mă vor ponegri, se vor sfâșia deasupra spectrului meu care nu e al meu, ci creația diformă pe care o obții alăturând grosolan fâșii de dorințe și frustrări împăiate, minciuni între care adevărul pe care l-aș aproba arată mai nefiresc decât restul monstruozității.
Sunt mort și formula în care am fost viu nu se va mai repeta, iar ei știu că acum, cât încă mi-e caldă cenușa, au ultima șansă de a se îmbrăca cu viața mea așa cum te îmbraci cu o haină de gală la o recepție la care nu vei mai fi invitat de acum încolo. În urma mea vor răsuna cuvintele lor, verdictele lor partizane. Călcând florile de pe mormântul meu se vor strădui să se înalțe cu o subțirime de petală deasupra celor care, ajunși prea târziu, se vor resemna să mă compătimească pentru că am plecat și să-mi exagereze realizările, preamărindu-se astfel pe ei înșiși.
Va arde pentru o scurtă vreme vâlvătaia celebrității mele, întețită de foalele celor care speră să transforme, cât e cald, plumbul deșertăciunii în aurul parvenirii.
Atâta ego la un mort – vă întrebați? E de înțeles, pentru că eu însumi am crezut în mine și, de multe ori, am fost aproape de a mă confunda cu imaginea mea creată de aceia care, inevitabil, îmi vor fi bocitori. Poate că sunt încă pe-aproape, suficient cât să-mi aduc aminte de forma fostei mele treceri, atât cât să mă revolt, atât cât să strig fără voce, neauzit de nimeni, până la o epuizare care nu mai există: Lăsați-mă în pace! Înțelegeți odată că am fost un om ca și voi, cu nimic altfel, și că pe același drum am mers, și la aceeași răscruce la care veți ajunge și voi m-am oprit. Cât am trăit printre voi m-ați vânat, m-ați răucuvântat, v-ați hrănit din seva mea cu invidie, așteptând clipa în care să puteți mușca, fiindcă ați crezut, bieții de voi, că sunt făcut dintr-o materie superioară, când eu sângeram și plângeam ca oricare altul. Nu mă înșelați cu lamentările voastre. Nu mă conving gurile voastre care mimează sentimente inexistente, arătați mai degrabă ca și când ați mesteca în gol. Corbi păcăliți în bâlciul deșertăciunilor, ați pândit momentul în care mă voi duce ca să rupeți, fără să vă mai pot opri, fâșii iluzorii de splendoare. Când singurul lucru decent pe care îl puteați face ar fi fost să tăceți, până ce voi fi trecut dincolo de poftele și harțele voastre. Și apoi să vă bucurați de ceea ce am fost în stare să vă las, pentru a duce mai departe.
Citiţi şi
“Ești frumoasă, deci ești proastă”
Reacție la Macarena (Erika Isac)
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
