Scumpule, ar fi putut fi o poveste siropoasă. Două suflete, apusuri perfecte, promisiuni șoptite…
But we were never made for sweet endings.
Ne-am recunoscut din prima clipă. Din felul în care aerul s-a schimbat între noi înainte să ne atingem. A fost suficientă o privire. Suficient cât să știu că, dacă mai fac un pas spre tine, I’m already in trouble. 😈
Și l-am făcut.
După câteva mesaje, deja îți trimiteam poze. Mă prefăceam că sunt stăpână pe mine. Că dețin controlul.
Dar adevărul?
Îmi plăcea cum mă dezbrăcai cu privirea.
Cum fiecare mesaj de-al tău mă făcea să-mi mușc buza înainte să răspund.
You’re playing with fire…
Știu.
Dar îmi place cum arde.
Adevărul e că voiam doar să te fac să mă vrei mai tare.
Să te aud spunând: “Don’t pretend you don’t feel this.”
Pentru că simțeam.
În stomac.
În piele.
În carne.
În felul în care respirația mi se schimba când apărea numele tău pe ecran.
Ai trezit în mine o foame pe care credeam că am îngropat-o.
M-ai făcut să mă simt din nou dorită, dar nu oricum.
Intens.
Periculos.
Interzis.
You have no idea what you do to me.
Ba da. Am idee.
Pentru că și tu ai făcut același lucru cu mine.
Îți amintești când, după prima noastră întâlnire, te-au apucat fricile? Mustrările de conștiință. Și ai închis un capitol care nici măcar nu apucase să înceapă?
Am știut atunci că acel moment nu a fost finalul.
Mirosul tău mi-a rămas pe piele. Și ore, zile, luni mai târziu încă îl simțeam, imaginându-mi mâinile tale acolo unde n-au fost. Încă.
A trecut timp. Ne salutam protocolar, ca doi străini care știu prea multe unul despre celălalt.
Până într-o zi în care, pe ecranul telefonului meu, a apărut un mesaj:
„Mi-e dor de buzele tale…”
Și am știut că focul nu se stinsese. Doar mocnea.
Ador ochii ăia căprui-verzui și reci care mă privesc de parcă știi exact cum aș reacționa dacă m-ai lipi de tine fără să-mi mai dai timp să gândesc.
Îți ador vulnerabilitatea. Aroganța. Felul în care te apropii de mine ca și cum ai spune fără cuvinte:
“Come here.”
Și vin.
De fiecare dată.
Fără să mă mai prefac că aș putea rezista.
Știu că îmi analizezi fiecare poză. Că îți imaginezi cum ar fi dacă hainele ar aluneca mai jos.
I know you picture me when you shouldn’t.
Și poate nu m-ai avut niciodată cu adevărat.
Nu oficial.
Nu complet.
But I’m under your skin.
Și tu ești sub a mea.
Nu trebuie să-mi spui.
Pentru că, uneori, înainte să adorm, îmi imaginez cum m-ai atinge dacă n-ar exista limite.
Cum mi-ai spune la ureche, încet:
“You’re mine in this moment.”
Nu știu cât va dura.
Nu știu dacă ne vom consuma până la capăt sau vom rămâne blocați în tensiunea asta care ne ține vii.
But I know one thing.
Când îmi scrii, corpul meu reacționează înaintea minții.
Și dacă asta e un joc…
Let’s see who burns first. 🔥😈
Așa a fost începutul.
Cu drag “I”😉
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
e cineva pe aici, în izolarea asta forțată, cu care aș putea vorbi?
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
