Prin bunăvoinţa celor de sus, care, din plictiseală, neştiind ce-nseamnă munca la catedră, născocesc idei cât mai năstruşnice, eclatante-n mintea lor, ce sună pompos, dar a căror aplicabilitate este precum în cazul număr pe infinit, recte zero. De-aş fi dat titularizarea în 2012, cred că ieşeam instant din sală, în semn de protest, lăsând vocaţia cât colo şi-ndreptându-mă spre cu totul altceva.
Mulţi profesori, tineri sau vârstnici, mi-au spus că probabil la fel ar fi făcut, criticând aspru structura examenului. În mod firesc, examenul de titularizare cuprindea subiecte de matematică, de la cele elementare până la anumite probleme cu adevărat grele, cotate cu şase puncte; metodica era de trei puncte şi un punct din oficiu. Pentru noi, cei care învăţaserăm serios matematică, metodica era problema, fiind teorie multă, limbaj de lemn, limbaj stufos ce înainte nu exista în învăţământ, îmbogăţit cu voioşie-n fiece an, în detrimentul specialităţilor, în detrimentul rezultatelor elevilor, dar numai bun pentru a ne-ndobitoci.
În 2012, ba chiar şi-n 2013 şi 2014, au dat numai metodică, cotată cu nouă puncte, fără nicio problemă de matematică. Da, aţi citit bine, niciun exerciţiu de matematică propus spre rezolvare. Un tocilar care nu prea avea gândire matematică, care era cam paralel cu chestiile de fineţe din analiza matematică, dar care putea găsi nişte exemple banale la un anume capitol din clasa a VII-a, teoretic lua lejer titularizarea. Că nu i se verifica sclipirea în probleme delicate e clar, că nu știa inducția, integrale sau derivate, nu conta, profesor titular ieşea!
Că subiectivitatea baremului tindea spre infinit e deja altă poveste. Mai mult, li s-a dat a argumenta o frază legată de conţinuturile învăţării şi de competenţe, care realmente era un truism de genul “după luni vine marţi”. Prin astfel de subiecte nu poţi descoperi acribia unui profesor de matematică. Dar cei ce stau pe scaune sus-puse se gândesc că dacă noi nu cunoaştem la modul profund termenii din preafericita şi prealuminata metodică, dacă nu cunoaştem tot ce se poate despre curriculum-ul la decizia şcolii, despre standardele curriculare de performanţă, despre niscaiva itemi cu alegere multiplă sau duală, despre valori şi sugestii metodologice, despre validitatea de construct, concurentă sau predictivă, despre funcţiile diagnostice, prognostice sau de selecţie ale evaluării, despre planurile cadru, curriculum-nucleu, aprofundat sau diferenţiat si lista poate continua, ei bine, de nu ştim toate acestea, nici că putem preda matematică.
Oare foștii mei profesori din liceu, care m-au marcat mult, Domnul Caragea Constantin sau Domnul Vladimir Boskoff care mi-a fost şi diriginte, iar apoi profesor în facultate, ambii dascăli renumiţi în faţa cărora mă-nclin, cunosc aceste stupidităţi? Cum au putut fi profesori exemplari fără acest limbaj de lemn şi fără puzderia de hârtii, având, în schimb, un munte înalt de matematică-n spate? Cum au putut insufla, atâtor elevi, dragostea de carte, dacă nu ştiau metodica asta, ci doar pe cea clasică şi de bun-simţ, la care se adăuga harul personal?
Mama mea, acum pensionară, a fost patruzeci şi nouă de ani profesoară de limba română şi se cruceşte de mă aude vorbind cu astfel de termeni, neînţelegând nimic. Şi totuşi elevii mamei învăţau. Mereu îmi povesteste cât muncea pentru ca toţi să scrie corect din punct de vedere gramatical, măcar la nivel elementar, fără cratime lipsă sau aiurea puse. În schimb, acum e jale. O ţară de agramaţi, elevi de-a XII-a care nu ştiu calcule uzuale în timp ce noi le cerem integrale, profesori stresaţi şi cocoşati de povara hârtiilor, elevi dezinteresaţi, victime ale acestui sistem.
Inspectori sau metodişti încuiaţi totalmente, pe care prea puţin îi interesează conţinutul orelor tale sau cât suflet pui în ele, mai importante-n ochii dânşilor fiind hârţoagele, planificările pe care ţi le iau la puricat cu voluptate, încât se duce pe apa sâmbetei întreaga ta ştiinţă de nu ai trecut o observaţie inutilă-n planificare. Nu m-ar mira dacă deschizându-le acestor oameni un album de artă, un roman de Marquez sau chiar o carte de specialitate, să caşte de plictiseală la o asemenea buchiseală. Mai interesantă, la o adică, poate fi o telenovelă. Şi, musai, funcţia ce este precum o cârjă, cu care se confundă în lipsa unor valori lăuntrice, autentice, dar care le-ar spori cu adevărat încrederea-n ei înşişi.
Slavă Domnului, am avut noroc în acest sens, exceptând faptul că acum trei ani mi s-a reproşat că nu am făcut parteneriate cu primăria (!?) si oareşce cursuri anoste, am avut în inspecţie oameni destupaţi la minte, ba chiar unii mi-au spus dintru început că nu vor să audă de hârtii, contând doar ceea ce fac la clasă. Dar există din plin şi cei cu viziuni înguste, după cum aud tot mai des în juru-mi, oameni care se leagă de o simplă foaie, chiar de orele fost-au minunate.
Revenind la subiectele de la titularizările din ultimii trei ani, singura concluzie care poate fi trasă este că, mai nou, sistemul te acceptă ca profesor doar de eşti un nătărău pregătit să îngurgiteze lucrurile sterile sau, precum îmi spunea, acum câteva zile, un profesor universitar de matematică, referitor la învăţământ: “rinocerizarea din poetica lui Eugen Ionescu este acum imbecilizarea”.
Şi nu pot să nu-mi amintesc, în încheiere, de Solomon Marcus, care de-atâta timp ne spune-n van că învăţământul de azi e bolnav, nu am cum să nu-mi amintesc întrebarea sa: “A devenit educaţia un fel de cuadratură a cercului, faţă de care orice încercare este sortită eşecului?”
Citiţi şi
Nicușor Dan, recunoscut printre cele mai strălucite minți ale planetei
Bucurii mici pentru mama, în fiecare zi
Țara nu e o peluză, s-o conduci c-o vuvuzea
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
