Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

„Ionel Teodoreanu în intimitate”

3 February 2019

În anul 1932, Ioan Massoff publica în revista Rampa un interviu cu scriitorul Ionel Teodoreanu, materialul purtând numele de „Ionel Teodoreanu în intimitate”.

„Ca înfăţişare, te frapează în primul rând totala sa degajare, dezbărată de acea caracteristică prin care unii au voit să impună tipul standard al scriitorului: lavaliera, pălăria cu boruri imense, ghetele scâlciate, pletele, oftica, murdăria şi privirea pierdută în neagra veşnicie. Ionel Teodoreanu constituie tipul scriitorului occidental, om întreg şi serios, cu o viaţă exterioară comprimată la maximum.

Ionel-Teodoreanu4

Cum scrii?

În această privinţă, sunt două categorii bine distincte de scriitori: unii concep în abstract un subiect, fie adevărat, fie născocit, şi apoi inventează personagiile care vor ilustra acest subiect preexistent. Alţii îşi creează personagiile în funcţie de o atmosferă şi după aceea, din simplul fapt al existenţei lor, se naşte un subiect, surprins mai mult de scriitor. (…) Viaţa e anarhică. Nu e un parc cu alei, cu pietrişul pieptănat, cu bănci aşezate simetric şi cu răsaduri de flori, ci o junglă sălbatecă cu un enorm coeficient de neprevăzut. (…) În această a doua categorie se încadrează scrisul meu. Însuşi Dumnezeu a făcut pe Adam şi Eva şi pe urmă a scris romanul lumii. Dacă ar fi făcut contrariul, poate că nici nu mai existam. Aşadar, concep personagiile în funcţie de o atmosferă, convins fiind că romanul nu este un act turistic, ci o aventură. Aceasta mă face să gust din plin bucuria creaţiei şi poate de aici acea impresie dionisiacă cu care rămân cititorii mei.

Scrii greu?

Cred că totul atârnă de puterea viziunii. Caragiale, întrebat de un idiot cum compune, i-a răspuns: “Mă aşez la o masă, pun vreo câteva scaune, comand câteva cafele şi aştept. Şi aşa mă pomenesc cu Caţavencu, cu Farfuridi, cu Nae Ipingescu sau cu alţii”. Caragiale, vrând poate să-şi bată joc de interlocutorul său, a spus totuşi un mare adevăr. Ca să poţi scrie, trebuie să fii în permanent contact cu personagiile, să le vezi, să le auzi, să le miroşi, aş putea spune. Dacă nu vii în contact global cu toate personagiile, prin toate simţurile, există un deficit de plastic şi de aici o lipsă de viaţă. În momentul când acest contact se face perfect normal, când halucinaţia creaţiunii literare operează clipă cu clipă asupra mea, atunci scriu colosal de uşor, fără nici un fel de efort, având impresia că transcriu, scriu sub dictat sau nu fac decât să aştern pe hârtie lucruri care se desfăşoară atunci în faţa mea. În momentele, însă, când nu sunt în contact cu personagiile mele, atunci scriu foarte greu, fals, pe de lături, iar sufletul mă avertizează că nu sunt pe terenul adevărat.

Ionel-Teodoreanu7

Ai nevoie de o anumită ambianţă pentru a scrie?

În genere scriu vara, pentru că am mai mult timp liber şi pentru că ziua e mai mare. Din acest punct de vedere, sufăr legea ţăranilor, îmi agricultez sufletul, aş putea spune. Mă scol la patru jumate-cinci dimineaţa. După diverse operaţii higienice, îmi fac o cafea neagră şi mă duc în livada dlui Ibrăileanu, un loc foarte retras, deşi aşezat în mijlocul oraşului. Am acolo o masă şi un scaun. Scriu de la cinci jumătate până la doisprezece jumătate, cu foarte mici întreruperi. După-amiaza îmi reiau lucrul de la trei până la şapte jumătate-opt. În primele două săptămâni, din punct de vedere material, realizez cantităţi mici. Scriu mărunt şi foarte ordonat, cu spaţii constante între rânduri şi cu fiecare literă complet împlinită. Totul este, cum se spune la meciurile de tenis, până îmi găsesc “lungimea”. După ce-mi găsesc cadenţa, scriu grozav de repede, încât timpul material mediu pentru scrierea unui roman e între o lună şi două. Evident, port în mine o masă de deziderate, de aspiraţii, un material inform care aşteaptă să fie modelat şi din care scot din când în când: grânarul meu. (…)

Ionel-Teodoreanu2

Ca să scrii, ai nevoie de linişte?

Ştiu să mă adaptez mediului. Nu sunt exigent. Şi cred că-i imposibil pentru un om care nu-i bogat să-şi poată satisface toate curiozităţile, aş spune maniile. “Medelenii” i-am scris la Eforie. Unde aveam deasupra un patefon cu dansatorii respectivi şi sub mine un alt patefon cu alţi dansatori.

Ce influenţă are căsătoria asupra creaţiei unui scriitor?

În genere, admirabilă: îi simplifică viaţa la extrem, ceea ce pentru un scriitor cred eu că-i o necesitate. Căci sunt convins că scriitorul trebuie să fie, în actele lui exterioare, un robust burghez. Un om care să-şi organizeze perfect viaţa fizică şi spirituală. Să fie perfect sănătos, să se culce foarte devreme, cu alte cuvinte, să stârpească şi să evite orice dezechilibru în viaţa lui, fiindcă socot că un adevărat scriitor poartă în sufletul lui suficiente dezordini, suficiente experienţe, pentru ca acest trai perfect ordonat să nu-l ducă la acea stare animalică, neproprie creaţiei. (…)

Ai pasiuni?

Mă-ntreb şi eu. Cred că pentru sporturi. Am practicat un amatorism foarte serios într-o vreme când scriitorii români se fereau să mărturisească vreo preferinţă sportivă. M-am ocupat cu patinajul, skatingul (am luat premii la Călimăneşti, Sinaia, Iaşi), înotul, tenisul, fotbalul, când eram în liceu. (…)

Ionel Teodoreanu, Ecaterina Cerchez, Dominte Timonu și Andrei Borcan

Ionel Teodoreanu, Ecaterina Cerchez, Dominte Timonu și Andrei Borcan

Ai vreun mare regret în viaţă?

Cred că da; acela de a nu fi putut călători îndeajuns până acum. Asta mi-ar fi cerut foarte mulţi bani, fiindcă eu nu concep decât călătoria foarte lentă. Am oroare pentru acea isterie aproape a vitezei turistice, caracteristică mai tuturor călătorilor români de astăzi şi care nu înseamnă decât un contact superficial cu pitorescul cel mai ieftin, cel mai epiderm, aş putea spune, al unui peisaj şi al unui popor. (…)

Unii socot că sărăcia, lipsa cumplită chiar, ar fi proprie marilor creaţiuni. Eşti de aceeaşi părere?
Lipsa e umilitoare, nu e prielnică şi dă naştere unui dezechilibru sufletesc incompatibil cu adevăratele creaţii.

Eşti monden?

Nu sunt deloc. Şi poate doar în măsura în care sunt obligat, ca persoană oficială, ca director al Teatrului Naţional din Iaşi. Mondenitatea o socot pierdere de timp. Şi cred că adevăratul scriitor n-are nevoie să-şi piardă cinci nopţi ca să descrie atmosfera unei cârciumi. (…)

Ai prieteni?

Foarte puţini. Şi îndrăznesc să spun că singurul meu prieten, în sensul adânc al cuvântului, este profesorul Ibrăileanu, cu care sunt şi vecin de casă. Această prietenie însă, subliniază te rog, este alături de literatură. (…)

Care este cel mai impresionant moment din viaţa dumitale?

Superlativul mă deconcertează. Aş spune descoperirea lui Kipling. Un unchi al meu a uitat la noi acasă un geamantan cu mai multe volume de literatură străină, între care Kim şi Cărţile Junglei ale lui Kipling. Lectura lor a însemnat, într-adevăr, un eveniment în viaţa mea. Îl socot şi acum pe Kipling ca pe unul din cei mai mari scriitori pe care i-a avut vremea de azi, cu toate că n-are acel caracter de “exponent” de generaţie, care pare a fi condiţia scriitorului mare pentru lectorii de azi. Apreciez în el mai mult poetul epic, decât scriitorul social.

Care este idealul dumitale?

Cuvântul e colosal de pretenţios, încât e devalorificat. Aş vrea să-i dau o semnificaţie cât mai modestă: să pot ţine până la capătul vieţii, în scrisul meu, contabilitatea propriului meu suflet, cu alte cuvinte, să-mi dea Dumnezeu puterea să exprim mereu şi ceea ce se întâmplă în mine, şi ceea ce e virtual în mine. Să fiu sănătos, cât mai sănătos. Nu ţin deloc la aglomerare de bani. Cred, de altfel, că senzaţia bogăţiei e un fel de burtă pentru suflet. Prefer ca banul să fie rezultatul unui efort actual.

sursă aici.



Citiţi şi

Tinerețea unui geniu rebel – Rebel in the Rye

O jurnalistă îl face praf pe Charles Bukowski

Cum eu nu părusem disperată să fiu sunată a doua zi, a trebuit să… improvizeze!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
952 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro