Eating out 1. Pompei
De curând, am aflat din media despre descoperirea unui nou termopolium la Pompei; pentru cei care au deschis mai târziu televizoarele, un termopolium este un precursor roman al unității de fast-food; servea mâncare caldă direct în stradă, dar, față de ale noastre, avea o faianță mai ochioasă pe pereți. Când am văzut unul în Pompei, în 2017, m-a frapat ingeniozitatea – practic constă în vase de gătit încorporate într-o sobă care ținea loc și de zid și de tejghea. Profit de această descoperire arheologică pentru a vă lăsa aici câteva informații despre peisajul gastronomic public din Pompei.
În vara lui 79 AD, ultima din viață urbei, hanul lui Primus era the place to be în Pompei. Situat pe via d’Abbondanza, principala arteră comercială a orașului, lângă impresionantele villas ale lui Marco Epidio Rufo și L. Rapinasi Optati, hanul avea formă literei L și, pe lângă bar, au fost descoperite găuri pentru grătare mici. Se crede că deasupra jarului stătea atârnat mereu un ceaun de supă și se știe că vinul se bea diluat cu apă, conform modei vremii.
Termopolium Pompei
În afară de acest han, orașul oferea opțiuni multiple celui înfometat – 30 de brutării (pâinea se cocea cu rozmarin, usuturoi, ulei de măsline, brânză și anchois; în cuptor cu lemne; (wait a minute, did somebody say pizza?), un magazin cu vinuri, băcănii, standuri cu legume și fructe, băi publice și bordeluri. În 79 AD, Pompei era ceea ce istoricul Mary Beard numește un mix de Las Vegas cu Brighton. Romanii veneau în Pompei pentru petreceri ceea ce înseamnă că orașul erau bine organizat în ceea ce privește ospitalitatea comercială. Arheologii au identificat circa 160 de proprietăți ce par să fi fost baruri și localuri ce serveau mâncare (mă feresc să le spun restaurante, căci ar fi anacronic). Este un număr mare pentru dimensiunea orașului (cca 12000 suflete), număr ce poate fi explicat prin faptul că mulți locuitori nu aveau în locuință spațiul dedicat sau utilitățile necesare (cuptoare, chiuvete etc) preparării mâncării. Cam cum e azi în Manhattan, spune William Sitwell, autorul a cărui lucrare o rezum aici.
Ce se putea mânca în oraș? Porc, pui, pește, nuci, semințe și ouă, patiserii, produse locale, dar și importate. Picturile păstrate arată că hanurile și tavernele semănau precum orice trattoria de azi – aveau ierburi, cârnați și funii de ceapă atârnate de tavan.
În loc de încheiere, vă las cu un soi de glossă – “totu-i nou și vechi sunt toate“. Pentru că în astfel de locuri se făcea politică – la Primus și în alte hanuri s-au găsit pereți cu afișe electorale – unele taverne au fost privite cu suspiciune de către autorități. Ba, chiar împăratul Tiberius a impus restricții – să se vândă cât mai puțină mâncare ca să se evite adunarea, întâlnirea oamenilor. Cum măsura nu a funcționat, Claudius a închis un număr dintre ele – scrie Dio Cassius un secol după că “a ordonat ca nici carne fiartă sau apă caldă să fie vândută”. Nero nu se putea lasă mai prejos nici el, știm de la Suetonius că a interzis vânzarea oricărui tip de carne gătită în taverne, permițând doar legume. HoReCa era periculoasă și în secolul I AD.
***
Citiți și episoadele următoare
Istorii pe pâine – Eating out 2. Imperiul Otoman
Istorii pe pâine – Eating out 3. Ibn Battuta
***
Istorii pe pâine este un proiect personal prin care împărtășesc lecturi și gânduri despre gastronomie căci, așa cum spunea Levy Strauss, mâncarea nu este doar combustibil sau plăcere, ci și good to think with.
Pe Adriana o găsiți și aici.
Citiţi şi
Ghidul nutrițional pentru americani (și ceilalți)
Masa de Revelion se construiește ca o casă
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
