„Dacă un individ este capabil să iubească productiv, atunci se iubeşte şi pe sine; dacă îi poate iubi numai pe alţii, înseamnă că nu poate iubi deloc.” (Erich Fromm – Arta de a iubi)
„Cum adică iubeşti prea mult? Ce e asta? Iubeşti ori nu iubeşti, e foarte simplu!”, mi-a spus în timp ce ne odihneam, ca doi bătrâni osteniţi de-atâtea experienţe, pe o bancă din Cişmigiu. Şi-am început atunci să-i povestesc acelui drag prieten şi să-mi spun totodată şi mie cum şi de ce iubesc prea mult.
Dacă dragostea devine durere, iubeşti prea mult. Dacă te pui pe tine pe locul secund şi dacă uiţi, atunci când iubeşti, de propria fericire, înseamnă că iubeşti prea mult. Iubim prea mult când luăm vina doar asupra noastră şi iubim prea mult când credem că o să se schimbe de dragul nostru. Iubim prea mult dacă devine durerea devine şi fizică şi iubim prea mult dacă mintea noastră e ocupată numai de gânduri care au legătură cu el.
Sunt definiţii pe care le-am negat deşi le-am încercat pe toate. Mi-am lipit, aşadar, plasturele pe rana de a fi iubit prea mult şi-am făcut şi notă de subsol: dacă îi găseşti în permanenţă scuze, iubeşti prea mult.
E realitatea pe care, multă vreme, o negăm, dar care ne ajunge din urmă. Aşa că practic acum egoismul sănătos şi-mi ofer un timp pe care l-am oferit în trecut altor oameni mai mult decât era cazul. Deloc exemplar e că-mi era chiar drag de mine în ipostaza aceea de om în stare să iubească atâta. Că mă-ndrăgosteam de numai la ei îmi era gândul nu-mi părea deloc nefiresc, mă lăudam chiar că am rezerve infinite de iubire. Numai că, în cele mai multe cazuri şi-o singură excepţie, iubirea era doar o obsesie nesănătoasă, alimentate de tipare pe care mi-a luat, iată, vreme îndelungată să le desluşesc.
Dar fiecare cu experienţele lui, dragi şi multe şi e bine să le-avem. Fiindcă dincolo de toate, de bune şi de rele, trebuie să existăm noi şi să ne iubim mult. Nu doar suficient, nu doar în unele zile şi nu doar atunci când ni se pare că străluceşte totul în jur. Pe noi trebuie să ne iubim şi când e greu fiindcă acea iubire ne va duce la liman. Şi iubirea de sine e cea care ne va ajuta să ne desprindem şi să ne-ndepărtăm de-o relaţie în care doi au numai de pierdut şi nimic de învăţat.
E drept c-a funcţionat iubirea asta. Am închis uşi cu ea şi-am aruncat cheia, am spus că plec şi dusă am fost, am rostit ultime vorbe fără să mai las pe urmă loc de adieu. Dar uneori dăm peste experienţe pe care nu mai avem timp să ni le explicăm şi ne grăbim doar să le trăim. Raţiunea pierde în lupta cu pasiunea care alimentează tocmai tiparele nesănătoase de care aminteam. Şi pierde parcă doar ca să ne dea mai târziu un bobârnac şi să ne înveţe minte să iubim şi cu mintea, nu doar cu inima şi să ne potolim un pic focurile inimii, să nu lăsăm scânteile să se transforme-n cea mai aprigă vâlvătaie şi să punem raison-ul la înaintare cât să fie Pascal mândru de noi.
Când ştim că are inima raţiunile ei, să nu oftăm şi să-i căutăm şi ei scuze, ridicând din umeri în semn că aşa-i dragostea, grea. Să ne spălăm cu apă rece pe faţă şi să facem diferenţa între iubirea sănătoasă şi dragostea care face prăpăd.
Citiţi şi
Fără femei libere, lumea toată e în lanțuri
Dacă timpul nu vindecă, ci e chiar boala?
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
