Astăzi am aflat o veste cruntă, bărbatul de care sunt îndrăgostită este grav bolnav şi eu nu pot face nimic pentru a-i alina suferinţa, nu-l pot încuraja, nu pot fi lângă el pentru că nu-i al meu. Şi dacă înainte eram fascinată de el, acum mi se rupe inima în mii de bucăţi şi plâng singură pentru el, fără să pot spune nimănui ce am, ce mă frământă. Aş vrea să putem, cumva, să trăim într-o lume paralelă unde am putea fi împreună măcar pentru o oră în care să ne putem spune ce simţim fără remuşcări şi sentimente de vinovăţie faţă de cei alături de care trăim în prezent. Destinul a fost nedrept cu noi şi nu cred că există vreun fel de compensare pentru aşa ceva. Nu s-a întâmplat nimic între noi şi niciunul nu are curajul să încerce ceva pentru că moralitatea primează, iar oamenii de lângă noi nu ar merita, dar sentimentele acestea, din păcate, nu dispar, ba dimpotrivă, se amplifică odată cu trecerea timpului.
Dar dacă, Doamne fereşte!, s-ar putea întâmpla să moară, aş putea să mi-o iert vreodată că nu i-am spus ce simt pentru el? Are cancer, o boală nenorocită care mi-a furat şi tatăl. Şi ştiu prin ce chinuri a trecut şi ştiu care sunt efectele adverse ale chimioterapiei şi radioterapiei. Cred că mă atrag cauzele pierdute, aş vrea să am puterea să-l salvez şi jur c-aş fi în stare să-i donez şi un organ dacă ar fi nevoie, inima oricum mi-a luat-o din clipa când ne-am cunoscut. Şi nu pot decât să mă rog pentru el, să sper că soţia lui va face tot ce-i stă în putere să-i fie bine.
Şi port cu mine această povară care mă macină pe dinăuntru. Mă gândesc numai la el tot timpul. Ultima oară când l-am văzut, era tras la faţă, părea obosit sau poate doar profund marcat de ce i se întâmplă. Nu ştiu dacă a început vreun fel de tratament. Nu am vorbit, doar i-am făcut cu mâna, dar cred că nici nu m-a văzut, după ce a închis uşa maşinii nu mai reuşeam să-i văd faţa din cauza geamurilor fumurii (ale naibii geamuri fumurii). A vorbit doar cu soţul meu şi nu a mai coborât din maşină, pentru afară era o ploaie măruntă şi rece, cu toate că suntem în plină vară, parcă vremea era în ton cu situaţia şi cu starea mea şi a lui (bănuiesc). Sunt foarte tristă, am senzația că trăiesc un coşmar din care tot nu reuşesc să mă trezesc, am început să urăsc şi filmele cu happy end pentru că în viaţă reală nu se întâmplă aproape niciodată aşa.
Timpul zboară şi eu tac… Şi nu ştiu ce altceva să mai fac…
Guest post by Silvia
Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂
Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Gelozia – Anatomia unei emoții care ne tulbură relațiile
Ce înseamnă iubirea? Răspunsuri de la copii între 4 și 8 ani
Te iubesc. Te văd. Țin acest moment pentru tine – zen și arta intimității
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
