Iubire, semne și minuni (10 povestiri)

11 February 2021

Kaya de Vos – Iubire, semne și minuni 10 povestiri, (c) Editura Humanitas Ficton, 2021

Cele zece povestiri ale acestei cărți se situează la granița imperceptibilă dintre viață și moarte, vis și realitate, amintire și vedenie. Personajele lor trăiesc prietenia, iubirea, suferința bolii, a despărțirii sau a doliului cu o tulburătoare acceptare însoțită de premoniții și de mesaje criptice. Iubiri, semne și minuni dintr-un nevăzut magic rup vălul realității pătrunzând pe neașteptate în miezul vieții. Mișcându-se cu grație în spațiu – București, Oradea, Stockholm, New York, Barcelona – și în timp – din anii ’50 până în zilele noastre –, misterioasa autoare pasionată de arhitectură Kaya de Vos construiește lumi după lumi în căutarea unui spațiu armonios și ocrotitor al fericirii la care visează, împreună cu ea, orice cititor.

Îmi place să ascult. Poveștile pe care le aud se înregistrează undeva, în capul meu, și rămân să doarmă acolo ani de-a rândul. Apoi, cândva, încep să dea semne că vor să iasă din nou la lumină. Le visez, mă persecută. Vor să fie scrise. Așa s-a petrecut în 2020. Aveam proiecte în lucru, aveam șantiere de urmărit, apoi, deodată, totul s-a oprit. Pentru mine, asta a însemnat un răgaz neașteptat în care am putut să mă așez și să scriu. Oricât de puțin. În fiecare zi trebuia să pun pe hârtie măcar un dialog, un portret al vreunui personaj, o scenă simplă dacă nu mai mult. Așa s-a construit această carte cu povestiri stranii, ale căror înțelesuri ambigue rămân să fie descifrate de cititor după puterea lui, cu speranțele și visurile lui, cu optimismul și negurile lui. Dar așa se face că povestirile vor arăta, pentru fiecare, altfel. 

KAYA DE VOS

Kaya de Vos predă arhitectura la o universitate din Europa. A publicat până acum câteva cărți, a semnat povestiri și eseuri în mai multe antologii tematice, precum și o serie de texte de specialitate. Are un birou de arhitectură unde proiectează dacă are comenzi și dacă ceea ce i se cere i se pare provocator. Scrisul poveștilor este un cadou pe care și-l face din când în când sieși, pentru că astfel își poate lăsa imaginația să se desfășoare în voie, fără cenzura bugetelor imposibile, fără presiunea termenelor inacceptabile, fără hărțuiala beneficiarilor cu exigențe greșit înțelese. Iar dacă ceea ce scrie poate să bucure, dacă nu câteva sute, măcar câteva zeci de oameni, se declară extrem de mulțumită. În 2011, Kaya de Vos a publicat la Editura Humanitas un romance intitulat Toate femeile vor 7, iar în 2013 i-a apărut la Editura Humanitas Fiction volumul de proză scurtă Jurnalul unei iubiri imposibile.

Mai jos, un fragment din povestirea Astre.

***

„Nu a fost nevoie de prea mult timp pentru ca profesoara Panait și asistenta ei să își intre în rutina lor barceloneză. Viața în micul apartament – pentru că totul acolo era minuscul: dormitoarele trebuie să fi avut cel mult opt-nouă metri, baia, trei, bucătăria, poate vreo cinci – se așeza ușor pe un făgaș firesc. Cele două aveau un program nu foarte încărcat – ajungeau la Academie doar de trei ori pe săptămână, iar în rest pregăteau cursuri, lucrau la cercetări proprii și, mai cu seamă, vizitau orașul incredibil și nebun care era Barcelona. Adrian le ajuta cu aprovizionarea, făcând ture prin supermarketuri și piețe cu mașina lui, le indica locuri mai puțin cunoscute care meritau văzute, iar seara, târziu, după ora nouă, când ajungea el acasă, rămânea împreună cu ele, pierzându‑se în nesfârșite conversații despre lume și viață, dar și despre patria lor, a celor trei și a lui Costa, prietenul lui, care li se mai alătura uneori și care era născut dintr‑o mamă româncă și un tată spaniol. Faptul că vorbeau românește, despre România, despre viețile lor de acolo, asta îi topea pur și simplu pe cei doi, care nu se mai dădeau plecați de la „șezătorile“ vesperale.

Ca să se facă utile, fiindu‑le clar că altminteri gazda lor ar fi mâncat pe‑apucate ce se găsea prin oraș, femeile se străduiau să gătească din când în când lucruri deosebite – autohtone sau neaoș românești –, prilej de mare bucurie pentru Adrian și chiar pentru Costa, când apărea în vizită. Așa că ele bântuiau adesea, mereu cu gura căscată de uluire, incredibila piață alimentară La Boqueria, aflată nu departe de casă, și își umpleau coșurile de răchită cumpărate de la o tarabă din zonă cu cele mai bizare fructe, cu legume de tot soiul, apoi, firește, cu pești de care nici nu auziseră vreodată și cu suculente fructe de mare, din toate cât să hrănească o armată. Piața le fermeca de fiecare dată cu freamătul ei plin de vigoare, cu mirosurile piperate, dulci‑amărui, fermentate, putride, indescifrabile, cu lumea pestriță care se foia, căutând intrepid delicatese noi, și chiar cu lumina schimbătoare strecurată prin fantele acoperișului care o transforma mereu într‑un altfel de loc al miracolelor. Se întorceau de acolo epuizate, dar nerăbdătoare să pipăie, să guste, să încerce noi experiențe palatale care să le bucure papilele supraexcitate. Apoi, pe lângă felurile exotice pe care le învățau din mers, se întreceau să compună bulzuri de mămăligă iuțite cu brânză de burduf, să clocotească borșuri elaborate din feluri diverse de pește, înmiresmate cu leuștean primit de la o vecină româncă, să compună tocănițe vânătorești cu carne fragedă acoperită cu roșii dulci, presărată cu cimbru și stropită cu vin sec, să împletească sarmale mici cât un degetar, ținute în cuptor douăsprezece ore, până se topeau în gură, să coacă cornulețe cu nucă, kuglere cu alune, cozonăcei cu mac și alte minuni de care lumea, în secolul vitezei, părea să fi uitat. Așa se face că Adrian era de‑a dreptul fericit. De fapt, el era doar aproape fericit. Fiindcă, în realitate, în adâncul cel mai adânc al sufletului lui își reproșa continuu că, la cei treizeci de ani ai lui, era încă singur, fără mare rost pe lume, fără familie, într‑o țară străină în care, ce‑i drept, îi mergea bine, dar departe de părinți, mereu copleșit de munca de la Academie, fără timp pentru el, fără timp să își caute perechea. De asta, în ultima vreme, de când apăruse în peisaj Mirela, fata blondă, subțiratică, palidă și mai mereu tăcută, cu trăsături plăcute și ochi blajini, de culoare incertă, el nu încetase să o privească din toate unghiurile, ca un cercetător care examinează un fluture necunoscut. Își dădea perfect de bine seama că, pe lângă faptul de a nu fi arătat deloc rău, Mirela era o persoană pe care se putea conta: serioasă, disciplinată, cultivată și harnică, ar fi fost poate o parteneră potrivită pentru el. Mai mult decât atât, observase că ea îi căuta compania, se îmbujora ușor când trebuia să îi vorbească, se fâstâcea când o tachina uneori. În vremurile de libertinaj în care trăiau, o asemenea pasăre rară trebuie prețuită, se gândea Adrian. Tare ar fi vrut să afle care era, de fapt, istoria vieții ei. În fond, nu știa încă nici măcar câți ani are, necum alte amănunte. Se învârtea în jurul ei curios, dar, în mod ciudat, fără prea mare tragere de inimă. O făcea mai curând ca pe o datorie față de sine însuși, de obiectivele pe care credea că trebuie să le aibă în vedere pentru viitorul lui. La asta se adăuga faptul că maică‑sa îl întreba mai mereu dacă și‑a găsit, în sfârșit, „pe cineva“. Dar blonduța spălăcită și cuminte care se lipea de pereți ca să nu‑l deranjeze, cu toate calitățile ei numeroase, nu‑i spunea deocamdată nimic. Dar absolut nimic…

— Hai să ne bem astă seară vinul pe balcon. Afară e incredibil de frumos, copii – sunt 20 de grade, dacă e posibilă o astfel de temperatură în februarie –, și cred că o să ne simțim foarte bine contemplând strada asta veșnic plină de lume care se agită în sus și‑n jos. Vocea joasă și caldă a Teodorei era cea care dădea tonul serilor lor. Știa întotdeauna să găsească cel mai potrivit lucru de făcut, cel mai bun loc de stat, cel mai interesant subiect de discuție pentru lungile lor ore împreună. Când începea ea să vorbească, întotdeauna cu pasiune și cu umor deopotrivă, ceilalți tăceau ca la teatru, iar Mirela aproape că dispărea din peisaj, neîndrăznind să spună mai niciodată ceva. E incredibil cât de fermecătoare, cât de minunată poate să fie, gândea Adrian.

— Să știți că sunt pe‑aici o grămadă de drogați – dealeri de droguri și consumatori –, apoi tot felul de indivizi care se prostituează pentru sume de nimic. Vă avertizez că suntem în partea rău‑famată a lui Barri Gòtic.

— Bine, și abia acum ne spui? Am venit în atâtea seri după ora zece! Puteam să fim molestate sau răpite chiar! se îngrijoră profesoara.

— Ei, nu, totuși… Dar așa ați avut parte de experiența părții ăsteia de oraș la orele la care devine ea interesantă. Mă rog, am uitat să vă previn să nu întârziați după miezul nopții, când se încing lucrurile, dar o fac acum. Însă nu văd ce să căutați pe străzi după miezul nopții!

— Dar cum de stai tu tocmai aici?

— După cum v‑am spus, cred, am moștenit apartamentul de la o mătușă.

— Și ea ce căuta aici?

— Ea… da, ei bine, ea a fost patroană de bordel. Și locuia aici pentru că era aproape de stabilimentul cu pricina.“

 



Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro