Sau „elefantul“ şi „porumbiţa“. Dintre marile poveşti de dragoste ale secolului al XX-lea se detaşează, cu siguranţă, povestea cuplului de pictori mexicani Frida Kahlo şi Diego Rivera. Şi mai presus de ea, povestea însăşi a Fridei Kahlo, o femeie cu un destin, am spune, de-a dreptul sfâşietor: întreaga ei artă – alcătuită din autoportrete – stă sub semnul suferinţei, în urma infirmităţii fizice provocate de accidentul de autobuz de la 18 ani (care-i afectează coloana vertebrală şi o ţintuieşte, practic, la pat).
Povestea celor doi este minunat surprinsă în biografia semnată de laureatul Nobel J.M.G Le Clézio, Diego et Frida (1993)/ Diego şi Frida, traducere din franceză de Nicolae Constantinescu, Paralela 45, 2008 (ediţia a doua). Şi să nu uităm şi filmul dedicat pictoriţei mexicane care a impresionat puternic – prin amestecul de modernism (simbolism, suprarealism, expresionism) şi artă indigenă mexicană – grupul de pictori şi artişti moderni inovatori (cubişti, suprarealişti etc.), instalaţi la Paris la începutul secolului XX.
E vorba de filmul din 2002 al lui Julie Taymor, cu Salma Hayek în rolul Fridei şi Alfred Molina în cel al lui Diego – şi pe care vi-l recomand ca un fel de introducere în povestea de viaţă şi de artă care-i uneşte – vreme de 25 de ani – pe cei doi, în ciuda tuturor infidelităţilor lui Diego, „căpcăunul”, „elefantul”, „canibalul” sau „devoratorul de femei”, cum i se spunea, cu teamă şi admiraţie.
„Ceea ce îi frapează pe toţi cei care îl întâlnesc – scrie Le Clézio în cartea sa – este amestecul, aspectul terifiant al gigantului şi blândeţea trăsăturilor, strălucirea melancolică a privirii, mâinile mici şi nervoase. Omul este o forţă a naturii şi teribil de seducător, în ciuda urâţeniei sale. Femeile se simt atrase de el, de succesul lui, bineînţeles – de vârtejul dimprejurul pictorului, politicieni, intelectuali, bani, dar şi de sclipirea pe care cred că o văd în privirea lui, de forţa lui fizică şi de slăbiciunea simţurilor sale, de puterea pe care le place s-o exercite asupra lui”. „Ceea ce o uimea pe Frida – continuă el –, ceea ce o seducea înainte de toate era faptul că Diego reprezenta imaginea bărbatului, a arhetipului dominator şi senzual, slab până la a fi pueril în faţa femeilor, egoist şi juisor, instabil şi gelos, un mitoman, dar şi întruchiparea forşei, a ardorii, puterii, tandreţiiunei inocenţe aproape supranaturale. Diego era primul care credea în acest personaj pe jumătate real, pe jumătate inventat. El însuşi a confundat precocitatea artistică cu cea sexuală şi a intrat în viaţă decis să profite de tot ce va putea: de locul în lumea artistică, dar şi de femeile, gloria, banii, puterea şi bunurile pământeşti. Apetitul devorant îi ţinea loc de ambiţie”.
Diego – artistul mural şi revoluţionarul comunist – o întâlneşte pe Frida pentru prima dată în 1923, pe când începuse să lucreze la frescele comandate de Ministerul Educaţiei pentru Preparatoria, colegiul din Mexico care pregătea viitorii studenţi ai universităţii. Ea avea pe atunci cincisprezece ani, iar pictorul era de două ori mai mare decât ea: „Avea o înfăţişare demnă şi sigură pe sine, cu totul ieşită din comun, cu o strălucire stranie în privire”, va povesti Diega Rivera peste ani.
O va revedea în 1928, când Frida deja trecuse prin suferinţe cumplite în urma accidentului de autobuz şi devenise, la rândul ei, pictoriţă: „Avea un corp frumos, nervos şi un chip delicat. Avea părul lung, sprâncene negre şi groase, unite în partea de sus a nasului, care păreau aripile unei mierle, două arce negre care subliniază o splendoare de ochi căprui”, îşi va aminti el. Urmează o poveste de dragoste intensă, care durează – cu întreruperi şi infidelităţi – vreme de 25 de ani şi se sfârşeşte cu moartea Fridei, în 1954. Când se căsătoreşte cu ea, Diego fusese deja căsătorit de două ori şi avea patru copii (un fiu, care va muri de meningită, şi trei fiice, dintre care pe una nu a vrut s-o recunoască niciodată).
Dar Frida? Pe 17 septembrie 1925 (avea aproape optsprezece ani), un accident cumplit îi va schimba cursul vieţii – „o va închide pentru totdeauna în singurătate şi în blestemul durerii, a cărei singură scăpare o va reprezenta arta”, scrie Le Clézio. Frida însăşi va povesti mai târziu cum s-a întâmplat accidentul. Iată: „Accidentul a avut loc la un colţ de stradă, în faţa pieţei San Juan. Tramvaiul se deplasa lent, dar şoferul autobuzului nostru era tânăr şi foarte grăbit. Tramvaiul a cotit şi a aruncat autobuzul în zid. Pe atunci, eram o fată inteligentă dar fără experienţă, în ciuda libertăţii pe care o dobândisem. Poate tocmai din această cauză, nu am reuşit să înţeleg situaţia, nu mi-am dat seama de natura rănilor pe care le-am suferit. (…) Nu este adevărat că-ţi dai seama de şoc şi că plângi. Nu am plâns. Şocul ne-a aruncat în faţă şi una dintre balustradele autobuzului a trecut prin mine ca suliţa prin taur”.
Le Clézio adaugă: „Rezultatul accidentului a fost cutremurător şi majoritatea medicilor au fost stupefiaţi să constate că Frida scăpase cu viaţă: coloana vertebrală era ruptă în trei locuri în regiunea lombară; colul femural era rupt, precum şi coastele; la piciorul stâng avea unsprezece fracturi, iar piciorul drept era rupt şi dislocat; umărul stâng era dislocat şi osul pelvian rupt în trei. Balustrada de oţel a autobuzului îi străpunsese abdomenul, intrând prin partea stângă şi ieşind prin vagin”… Şi, cu toate acestea, vitalitatea şi rezistenţa Fridei au fost excepţionale – după accident, în lungul şir de operaţii şi zăceri la pat, dar şi în întreaga – şi scurta – ei viaţă, închinată artei (picturii) şi, dincolo de toate, lui Diego, cel care se situa, conform propriilor notaţii de jurnal ori poeme, mai presus de propria ei viaţă. Imaginea Fridei Kahlo rămâne astfel nu numai aceea a unei pictoriţe de excepţie, dar şi a unei femei de excepţie, mexicanca emancipată şi revoluţionară, insolentă şi sfidătoare în adolescenţă, de o forţă vitală şi de o voinţă ieşită din comun ulterior, în viaţa ei de infirmă fizic, dedicată artei şi iubirii pentru uriaşul Diego.
Pe cei doi mari pictori i-au despărţit deseori, pe de o parte, infidelităţile lui Diego, iar pe de alta, singurătatea la care o condamna pe Frida suferinţa fizică. Dar i-a legat, mult mai puternic, altceva: o pasiune indestructibilă. Pasiunea unuia pentru celălalt, dar şi pasiunea pentru artă: viaţa fiecăruia dintre ei a fost, de fapt, o viaţă dedicată artei.
Citiţi şi
Să nu tragi de o femeie, să nu-i cerșești iubirea, să nu-i cazi la picioare…
Mi-am permis să mă îndrăgostesc
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
