Cum poate încăpea într-un organ de dimensiuni reduse atât dragostea față de viață, cât și dragostea față de oameni? Este inima instrumentul de măsurare potrivit al acestor două tipuri de iubire care, deși similare, sunt atât de generale, atât de abstracte?
Răspunsul îl dă Cristina Bogdan, scriitoare și conferențiar la Facultatea de Litere a Universității din București, prin volumul ei de debut, Inima hiperkinetică, apărut de curând la Editura Eikon. Fără să fiu un exeget al poeziei române contemporane, pot spune că volumul Cristinei se remarcă prin lumina și căldura pe care le degajă; accentul se mută dinspre tematica deja prăfuită a traumei spre o intensitate a privirii care îmbrățisează departele, transformându-l în aproape, în tot ceea ce este familiar și ușor de iubit.
Prin urmare, Cristina-de-hârtie, un alter ego al Cristinei din carne și oase, își declară dragostea pentru modelele care au ghidat-o, subtil, cu o mână invizibilă, prin viață, de la romancieri, antropologi și filosofi până la pictori, sculptori și regizori de film. Nu toate referințele sunt imediat accesibile și e perfect în regulă să fie așa; evantaiul de cunoștințe dobândite de autoare în anii de formare profesională reprezintă o particularitate în sine a scriiturii ei, o lumină de far în noapte, pe țărmul unui peisaj literar de multe ori tern și anost.
Dincolo de iubirea declarată pentru aceste modele culturale, există o dragoste mult mai reală și intensă pentru soțul Cristinei, reflectată memorabil în ultimul poem din volum dedicat în întregime lui: „Nu te pot înșela eu,/cu toate iubirile mele/imaginare,/cât mă poți iubi tu/de real‟. Ideea de a păstra ce e mai bun la final, demonstrează o prioritizare, în ierarhia valorilor personale, a vieții trăite peste viața imaginată prin lectură asiduă și scris constant. Fiindcă, în cele din urmă, viața bate nu numai filmul, ci și biblioteci întregi de cărți citite.
De ce, totuși, inima hiperkinetică? De ce să faci dintr-o afecțiune cardiovasculară rară elementul coagulant al unui volum de poezii? Aici nu trebuie să citești cât a citit Cristina Bogdan ca să-ți răspunzi singur la întrebare. Fiindcă poezia transfigurează, transformă cotidianul în sublim, îl îmbracă într-o haină metafizică. Mai mult, poezia este, pentru autoare, minunea care preschimbă durerea în bucurie, apa în vin, întunericul în lumină. La acest miracol liric contribuie și desenele atent alese ale lui Constantin Cioc. Ele însoțesc poemele autoarei ca niște ferestre deschise către cer, prin care se revarsă lumina, insuflând viață literelor tipărite.
În final, eu nu mi-o pot imagina pe Cristina neiubind, la fel cum nu-mi pot imagina o pasăre colibri nebătând din aripi, în timp ce se hrănește cu nectarul necesar vieții. Așadar, inima hiperkinetică －inima unei păsări colibri care bate cu până la 1200 de bătăi pe minut.
Și nu pot încheia această scurtă cronică fără să redau mai jos poezia mea preferată din volumul Cristinei Bogdan:
“cuplu
lui Constantin Brâncuși
cu tine începe tot ce nu trece
cu mine trece tot ce-a-nceput
cândva
tu ești etern-începutul
eu trecerea
între noi se întinde lumea
cu toate frumusețile și fiarele ei
care mușcă din oameni
din cărți și din zei
tu ești rostirea tăcută
eu inima care răzbate
ni s-au lungit mâinile
până-n văzduh
ca să ne putem îmbrățișa
în iubire și-n duh
peste linia orizontului
ce ne desparte.”
Pe Mihai îl puteți urmări și aici.
Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 
Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.
Citiţi şi
Desigur că te voi răni. Desigur că mă vei răni
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
