Joan Didion – Nopți albastre

5 February 2022

Poate că, înainte de citi ce-a scris, mai bine ar fi să o vedeți pe Joan Didion în documentarul de pe Netflix “Joan Didion: The Center Will Not Hold” (2017). Merită fiecare clipă.           

„Sfâșietoare… O meditație melancolică asupra morții și timpului.” Michiko Kakutani

În Nopți albastre, Joan Didion încearcă să asimileze și să se împace cu moartea prematură a propriei fiice, Quintana. Văzut și ca un text-companion pentru Anul gândirii magice, Nopți albastre este cu mult mai mult de atât: Didion așază moartea fiicei în contextul propriei îmbătrâniri, în cel al morții soțului, și încearcă să conjure spiritul celei dragi prin punerea în scenă a unui amalgam de amintiri, de frânturi de memorie. Rezultatul nu este însă obținerea unei înțelepciuni sobre, ci, din contră, o răscolitoare meditație asupra fragilității ființei umane.

„Un text incantatoriu… O scrisoare de condoleanțe adresată omenirii, despre realitățile dureroase ale condiției umane.” The Washington Post

„Un discurs frumos, dureros, polifonic… Ceea ce la suprafață pare o poveste elegantă, inteligentă, plină de emoție și de precizie despre pierderea unui copil preaiubit este de fapt o privire elegantă, inteligentă, plină de emoție și de precizie aruncată în hău, o carte care ne obligă să înțelegem, să recunoaștem că nu există pregătire pentru tragedie, nici protecție în fața ei, așadar, nici consolare.” The New York Review of Books

„Profundă și emoționantă… Cartea aceasta este mai mult decât orice o meditație asupra mortalității.” San Francisco Chronicle

„Pentru aceia, foarte mulți, dintre noi care o prețuiesc pe Joan Didion, care nu se satură niciodată de vocea ei și de imaginea ei sclipitoare, fragilă, plină de curaj, Nopți albastre e un adevărat cadou.” Newsday

Au apărut împreună în campania GAP din 1991

Joan Didion este autoarea a cinci romane și a patru cărți de nonficțiune, printre care South and West si Where I Was From. Volumul ce reunește toate operele sale de nonficțiune, We Tell Ourselves Stories in Order to Live, a fost publicat de către Everyman’s Library în 2006. Născută în Sacramento, California, Joan Didion locuiește în prezent la New York. La Editura Pandora M a mai apărut volumul de memorii Anul gândirii magice, recompensat în 2005 cu National Book Award for Nonfiction.

Cartea o puteți comanda aici.

Context 2003 – 2009: în decembrie 2003, moare soțul lui Joan, scriitorul John Gregory Dunne. În octombrie 2005, Joan publică cartea Anul Gândirii Magice, o relatare a anului care a urmat morții acestuia. Cu două luni înainte, în august 2005, moare și fiica ei adoptivă, Quintana. În 2007, Joan Didion montează cu mama Natashei, Vanessa Redgrave, un spectacol de teatru despre doliu inspirat de cartea publicată în 2005.

Joan Didion, stânga, și Vanessa Redgrave la premiera piesei cu un singur personaj “The Year of Magical Thinking”, Broadway, 2007.

©Jemal Countess/WireImage

Pe 16 martie 2009, Natasha a suferit un accident pe o pârtie de schi și moare două zile mai târziu. Avea 45 de ani și doi copii cu Liam, cu care era căsătorită din 1994. Liam a fost de neconsolat ani de zile. În 2011, publică Blue Nights (Nopți albastre).

Mai jos, un fragment despre prietenia cu actrița Natasha Richardson, fiica Vanessei Redgrave și soția Lui Liam Neeson.

“Primăvara trecută, în 2009, am primit niște atenționări, niște semnale de alarmă, niște avertismente clare ale întunericului care se apropia, chiar înainte să fi sosit nopțile albastre.

L’heure bleue. Amurgul.

Nu mi-a fost clar nici măcar când întunericul a dat primele semne în anul acela.

Primul asemenea semn a fost neașteptat, țârâitul telefonului la care ți-ai dori să nu fi răspuns, vestea pe care nimeni nu vrea s-o primească: o persoana de care fusesem apropiată încă de când era doar o copilă, Natasha Richardson, căzuse pe o pârtie de schi de undeva de lângă Québec (vacanța de primăvară, o excursie cu familia, o pârtie pentru începători, n-ar fi trebuit să i se întâmple ei așa ceva) și, când și-a dat seama că nu e chiar în regulă, era deja pe moarte, victima unui hematom epidural, o leziune traumatică a creierului. Era fiica Vanessei Redgrave și a lui Tony Richardson, unul dintre cei mai buni prieteni ai noștri din Los Angeles. Prima oară când am văzut-o avea, cred, vreo treisprezece sau paisprezece ani, încă nu se simțea bine în pielea ei, o adolescentă nesigură pe sine, dar hotărâtă, cu un pic prea mult machiaj și cu ciorapi șocant de albi. Venise de la Londra și stătea la tatăl ei, în casa de pe Kings Road din Hollywood, o clădire cu o structură excentrică, pe vremuri locuința Lindei Lovelace, vedeta din Deep Throat. Tony cumpărase casa și apoi o umpluse cu lumină și papagali și ogari. Când a sosit Tasha de la Londra, a adus-o la cină cu noi, la La Scala. Cina nu fusese plănuită ca o petrecere pentru ea, dar s-a întâmplat ca în seara aceea să se afle în restaurantul La Scala mulți oameni pe care îi cunoșteam și noi, și el, așa că tatăl ei a făcut ca toata treaba să para un festin în cinstea Natashei. A fost încântată. Câțiva ani mai târziu, Quintana a ajuns la aceeași vârstă dificila, iar Tasha, care avea deja șaptesprezece ani, își petrecea vara la Le Nid du Duc, satul pe care îl inventase tatăl ei, ca distracție, fantezia vanitoasă a regizorului, pe dealurile din regiunea Var, deasupra Saint-Tropezului. Dacă spun că Tasha își petrecea vara aceea la Le Nid du Duc nu reușesc nici pe departe să descriu situația. Adevărul este că, atunci când John și cu mine am ajuns în Franța în vara aceea, Tasha conducea deja satul Le Nid du Duc, castelana de șaptesprezece ani care găzduia ceea ce s-a dovedit a fi, în esența, o petrecere care a durat o vară întreagă, cu aproximativ treizeci de persoane. Tasha se ocupa de aprovizionarea celor câteva case care alcătuiau complexul. Tasha gătea și servea, fără niciun ajutor, trei mese pe zi, pentru vreo treizeci de oameni, precum și pentru oricine se întâmpla să urce dealul, să bea ceva și să aștepte să fie întinse mesele lungi de sub lămâiul verde — nu numai că gătea și servea, dar, cum scria Tony în memoriile lui, The Long-Distance Runner, „nu era nici măcar vag descumpănită când afla că aveau să fie douăzeci de guri în plus la prânz“.

Lucrul cel mai uluitor este că, la cei șaptesprezece ani ai săi, Tasha și-a asumat rolul de a le iniția în tainele vieții de oameni mari nu doar pe surorile ei, Joely și Katharine, ci și pe două eleve de clasa a opta din Los Angeles, dintre care una era Quintana, iar cealaltă era Roxana, fiica lui Kenneth și a lui Kathleen Tynan, ambele nerăbdătoare să se maturizeze, fiecare dintre ele hotărâtă să se țină de prostii. Tasha avea grija în fiecare după-amiază ca Roxana și Quintana să ajungă în locul potrivit de pe plaja de la Saint-Tropez, iar în vara aceea locul potrivit cel mai la modă era Aqua Club. Tasha se asigura că Roxana și Quintana erau prezentate așa cum trebuie puștilor italieni care se țineau după ele pe plajă, o „prezentare așa cum trebuie“ însemnând pentru Tasha să ia cu toții masa sub lămâiul de la Le Nid du Duc. Tasha se întorcea de la Aqua Club și pregătea un sos beurre blancdesăvârșit pentru peștele cumpărat de Tony în dimineața aceea și Tasha le supraveghea pe Quintana și pe Roxana în timp ce îi fermecau pe tinerii italieni, care erau convinși că au de-a face nu cu niște puștoaice de paisprezece ani care până mai deunăzi purtaseră uniformele pastelate ale școlilor pentru fete Westlake și Marlborough din Los Angeles, ci cu două nespus de sofisticate studente la UCLA.

Și niciodată, dar absolut niciodată nu am auzit-o pe Tasha dându-le de gol cu asta sau cu oricare dintre născocirile romantice din vara aceea.

Au contraire.

Tasha ticluia născocelile, Tasha țesea romantismul.

Ultima oara când am văzut-o a fost la câteva seri după cea căzut pe pârtia pentru începători de lângă Québec, într-un salon al spitalului Lenox Hill din New York, unde era întinsă în pat și părea gata să se trezească.

Nu avea să se mai trezească.

Fusese adusă cu avionul de la Montreal, în timp ce restul familiei se aduna în New York. După vizita aceea, la ieșirea din spital am dat peste fotografii care așteptau să prindă instantaneul perfect cu rudele ei. I-am ocolit, pe Park Avenue, și am mers pe jos până acasă.

Prima ei căsătorie, cu producătorul Robert Fox, fusese oficiată în apartamentul meu. Umpluse toate încăperile cu ramuri înflorite de gutui. Florile căzuseră în cele din urmă, dar rămăseseră crengile, uscate și prăfuite, cu câte o rămurică ruptă, însă tot erau elemente decorative pentru sufragerie. În seara în care m-am întors de la Lenox Hill, am avut impresia că mi-e apartamentul plin de fotografii cu Tasha și cu părinții ei. Tatăl ei la filmările pentru Granița, cu o cameră Panavision. Tatăl ei la filmare în Spania, cu o geacă roșie din fâș, dându-le indicații lui Melanie Griffith și James Woods într-un proiect HBO la care am lucrat împreună el, John și cu mine. Mama ei în culisele teatrului Booth de pe West Forty-fifth Street, în anul în care am lucrat împreună la o piesă. Tasha însăși, stând de vorbă cu John la una dintre mesele lungi pe care le întinsese în aer liber pentru cina nupțială de la ferma ei din Millbrook, când s-a căsătorit a doua oară, de data aceasta cu Liam Neeson. Organizase nunta aceea la fermă la fel cum organizase și verile petrecute la Le Nid du Duc. Se ocupase inclusiv de preot, de slujbă. Îi tot spunea preotului „parintele Dan“. Abia când s-a ridicat să înceapă ceremonia mi-am dat seama că „părintele Dan“ era Daniel Berrigan, unul dintre frații Berrigan, activiștii¹. Se pare că Daniel Berrigan fusese consultant pentru filmul Misiunea, al lui Roland Joffé. Se pare că Liam jucase în Misiunea. Cu alte cuvinte, Tasha gândise întregul eveniment ca pe un spectacol de teatru, genul de moment care i-ar fi adus lui Tony cea mai mare bucurie. I-ar fi plăcut mai ales faptul că Tasha a uitat hostiile pentru slujba și a rupt câteva baghete, împărțindu-le pe post de hostii, însăă Tony murise deja când a avut loc nunta.

Tasha a murit în martie 2009.

N-ar fi trebuit să i se întâmple ei așa ceva.”



Citiţi şi

Farmecul aparențelor – Georgetown

Poveste TV pe nv

Joan Didion: Respectul de sine – sursa și puterea lui

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro