Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Câtă durere poate încăpea într-o femeie

15 June 2019

„The Year of Magical Thinking” este o carte despre moarte mai tulburătoare decât o autopsie și a fost dedicată de scriitoare persoanelor pe care le-a iubit cel mai mult în viață, soțului și fiicei ei, John și Quintana. Am avut senzația că nu citesc această carte ca un cititor, în acel obișnuit raport de apropiere, ci ca un străin care e poftit aleatoriu, de pe stradă, în cele mai intime colțuri ale unei familii dispărute pe neașteptate, uneori jenat și îngrozit, alteori voyeur și impertinent.

Nu este o altă carte despre moarte; Joan Didion a gândit-o ca pe o <investigație jurnalistică> despre moarte; a scris despre moartea iubitului ei nu „în calitate de” iubită, ci de reporter. Abia la sfârșit conchizi că nici nu poți scrie altfel onest despre o moarte atât de personală. Reportajul este prisma ideală prin care cred că trebuie citită „The Year of Magical Thinking” și cea care îi dă incredibila forță pentru modelarea individualului în universal, totul în preajma lividității. Cartea lui Joan Didion trece de întunecimea impenetrabilă a ochilor, semn al morții finale, dincolo de care nici o lumină nu mai „vede”, chiar dacă poarta către lumea de dincolo nu stă deschisă mai mult de o bătaie de inimă.

Joan Didion împreună cu fiica ei, Quintana

„Life changes in the instant. You sit down to dinner and life as you know it ends”: e un început care te lovește cu insistență și violență. În seara când Joan pregătea cina, soțul ei, așezat la masă, a rămas înțepenit într-o poziție de film de groază. Joan s-a răstit la el să nu se mai prostească, să nu mai facă asta. Dar nu a primit nici un răspuns. În cea mai normală zi din viața lor, soțul ei a făcut infarct. Până a ajuns ambulanța, corpul lui deja intrase în stadiul de dezintegrare a țesuturilor. Te cuprinde o furie neputincioasă, este o durere care dislocă mintea și corpul. Suferi de „inimă rea”, îi spunem noi.

Puține sunt cărțile care au la bază plângerea pricinuită de moarte, asta pentru că e un sentiment foarte greu de organizat. Confruntați cu un dezastru subit, ne dăm seama cât de obișnuite au fost circumstanțele în care s-a întâmplat inimaginabilul: „ziua obișnuită de duminică” în care a început primul Război Mondial, „frumoasa zi de septembrie” în care au căzut turnurile gemene. Nimic nu anunța că avea să se întâmple ce s-a întâmplat.

În șirul birocrațiilor spitalicești, cea mai sensibilă și dificilă procedură de după moartea unui pacient este considerată întrebarea legată de autorizarea autopsiei. Conform mai multor studii, medicii înșiși suferă stări de anxietate însemnate când se ajunge la această „etapă”. Joan a fost de acord, având prea bine în minte imaginea unui autopsiat: pieptul desfăcut ca la măcelărie, fața jupuită. Avea nevoie să știe cum, de ce și când a murit omul care îi termina gândurile.

Când încă își refuza că soțul ei nu mai există (refuzase să îi doneze pantofii; ca să se poată întoarce, și-a spus că trebuie să aibă cu ce să se încalțe), Joan Didion este lovită de încă o tragedie: fiica lor suferă un accident cerebral în drum spre înmormântarea tatălui ei și în mai puțin de doi ani moare și ea. Aflată în spital, trecută printr-o operație complicată pe creier, Quintana o întreabă pe mama ei dacă crede că va supraviețui. Joan îi răspunde: „Cu siguranță”. Așa cum i-a răspuns și mama ei când, la 20 de ani, Joan a aplicat pentru postul de editor la revista Vogue: „Cu siguranță vei reuși”. Quintana a fost fiica ei adoptată, pentru că Joan nu a putut avea copii. A fost abandonată la o maternitate, fiind înregistrată sub două cuvinte sterile: „No information”. „Acesta trebuie să fie copilul meu”, a fost sigură Joan, acum vinovată că nu a putut avea grijă de copilul care i-a fost încredințat spre ocrotire.

Joan scrie destul devreme că „anul gândirii magice”, un titlu de o precizie jurnalistică (o să explic de ce pentru ea a fost un an și nu mai mulți ani), a început în ziua când soțul ei a murit. Mi s-a părut perfid și necinstit să descrii astfel drumul văduviei. Am greșit. Este perfect. Așa cum l-am citit eu, anul gândirii magice a fost anul în care Joan a încercat să împiedice ca soțul ei să devină o fotografie înrămată pe noptieră. Când moare cu adevărat un om? Când moartea lui devine mai puțin imediată, mai puțin aproape, mai puțin exactă.

Tot ce a făcut Joan în anul de după moartea lui a fost să îl mențină, ca prin magie, în centrul vieții ei (în fiecare zi încerca să își amintească ce au făcut în aceeași zi a anului trecut, când încă era în viață). Anul gândirii magice se termină pe 31 decembrie 2004, prima zi pe care Joan o trăiește singură, pentru că oglinda trecutului nu mai are ce să reflecte (John moare pe 30 decembrie 2003). Este prima zi care anunță că „centrul nu va mai rezista”.

Joan mărturisește că singurătatea neamestecată cu nimic e atunci când nu mai ai pe cine să lași în urma ta. Ajunsă la 34 de kilograme, văduvă și cu un copil aflat în drumul iminent spre moarte, Joan renunță să mai poarte sandale. Fragilitatea ei devine practică și rațională. I se par prea riscante; dacă se va împiedica, nu are cine să o ducă la spital. Nu are cine să o aștepte acasă ca să o îngrijească. Pe timpul nopții, lasă becurile aprinse în casă. Orice accident îi va îngroșa și mai mult singurătatea.

„The Year of Magical Thinking” ne face să înțelegem că pentru cei din afară moartea este doar o moarte supusă unor reguli, unor norme. Este îngrozitor să fii singur tocmai pentru că povestea ta nu va trece de capitolul „Despre regularizarea unei morți”. Joan Didion s-a luptat ca <prezența> soțului ei să nu se oprească la ora decesului notată de paramedici și nici măcar după publicarea necrologului. În carte nu apare cuvântul „iubire”, însă tot efortul ei converge către mărturisirea cea mai aproape de adevărata iubire, din câte pot fi exprimate. Joan Didion nu a vrut să își ducă restul vieții ca un caz special, ca cineva care nu poate să funcționeze pe cont propriu. „The Year of Magical Thinking” este o carte scrisă de o femeie radical separată de majoritatea ideilor incitante pentru ceilalți, o femeie pentru care scrisul a ajuns irelevant, iar lumea pe care ea a înțeles-o nu mai există. Este cel mai fondat lucru să se spună că Joan Didion a redefinit ceea ce înseamnă „a avea caracter”.

Joan Didion, scriitoare-cult, încă este în viață (are 84 de ani), ca un monument indestructibil de integritate.

Sursa



Citiţi şi

Cerere de divorț

Pacienta tăcută

De fiecare dată când ne mințim, de la noi furăm timp


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro