Jumătate din sufletul și viața mea era în acea maşină, cu luminile ei intermitente…

Liana Vatamanu

14 July 2016

liana vatamanu (2)În seara asta am ieșit, ca în fiecare seară, la plimbare cu prietenul meu patruped. Știe și el că la trecerile de pietoni ne oprim, ne uităm și abia după aceea trecem strada. Și e câine.

Am mai văzut câini ai nimănui care fac același lucru. Și m-am gândit că viața i-a învățat sa fie prudenți. Îi respect pentru asta, iar când sunt la volan și pe trecere e un maidanez, încetinesc sau chiar opresc.

Ce vreau să vă spun, însă, e legat de oameni. De cei de la volan vorbesc.

Întotdeauna m-au impresionat mașinile de salvare, cu sirenele, luminile și graba lor, mi se face pielea de găină când trece o salvare cu sirena și semnalele luminoase pornite pe lângă mine.

Trecea și în seara asta o astfel de salvare în timp ce ne plimbam eu și patrupedul meu, el chiar s-a dat înapoi și s-a oprit să se uite după maşina respectivă, pe trotuar fiind, în timp șoferii care erau cu mașinile pe stradă n-aveau nicio treabă. Circulau normal, fără să încetinească, fără să tragă cât de cât dreapta de volan. Sirena și semnalele luminoase nimic nu le spuneau… Durerea, suferința, dorința de a face bine nu erau ale lor…

Cum să nu te gândești – mă întrebam – că secundele uneori fac diferența între firavul hotar dintre viață și… dincolo de viață, ca să nu zic direct, pentru că îmi displace cuvântul.

Am mers în urmă cu câteva luni, în spatele unei astfel de mașini, noapte fiind, pe o distanță de 180 de kilometri. Jumătate din sufletul și viața mea era în acea maşină, cu luminile ei intermitente…  Mă suna doctorița de pe salvare și îmi spunea să merg mai încet, să nu mă mai țin după ei, că totul este sub control și nu mai vor încă un pacient… habar n-am nici acum ce viteză aveam. Știam doar că în mașina aceea care gonea nebunește, niște oameni luptau cu disperare să îmi salveze soțul, că luptau pentru ca sufletul meu să nu rămână schilodit, că încercau să mă liniștească pe mine și să îl țină în viața pe el, a cărui inimă nu voia să mai lupte. Dar au luptat ei pentru ea, au învins distanța, l-au dat pe mâna altora când au ajuns la destinație, care „alții” au preluat lupta, chiar dacă la început au spus, vorbind între ei, „cred că e prea târziu”.

inima

Cu greu au câştigat lupta cu acel „dincolo de viață”. Mă întreb și acum, dacă cursa aceea ar fi fost în timpul zilei, secundele pe care cei din trafic nu i le-ar fi acordat făceau diferența dintre viață si… dincolo de viață. Cei de acolo spuseseră, chiar și cu multele secunde câștigate pe drum fiind noapte, fără trafic intens, „prea târziu”…

Și mă întreb iarăși, de ce atât de mulți oameni, nu se gândesc la faptul că mașinile astea ale salvării duc cu ele un destin? Că indiferența lor, manifestată prin a nu face loc durerii aceleia să ajungă mai repede la salvator, poate schimba viața unora și în același timp o poate curma pe a celui pentru care sirena urlă „vreau sa traiesc!”

Da, secunda fiecăruia dintre cei care nu o acordă poate face diferența…

Pe Liana o găsiţi întreagă aici.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Frica de-a mai iubi după o despărțire pe care n-ai vrut-o tu

Să-l doară și pe el așa cum a durut-o pe ea 21 de ani!

Cum se cuceresc femeile (varianta secolul 21)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,441 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro