Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Jurnalul unei femei ce nu poate să mai iubească

17 September 2018

0.
16.03.2018, 3:14: Am uitat să te sărut. Da, azi am recitit prima noastră conversație. Atunci mi-ai spus că am aprins ceva înăuntrul tău și că mă vrei lângă tine cu orice preț. Ți-am zis: ochii care nu se văd se uită! Nu m-ai crezut. Ai făcut și tu o dată pe curajosul. Mi-ar fi plăcut să te ții cu dinții de ceea ce-ai simțit atunci și să nu lași frica să-și facă loc între noi. Am luat în serios faptul că tu ai nevoie de dragoste și m-am conformat. Am vrut să fiu eu cea care ți-o oferă. Am crezut că o vei primi cu bucurie și te vei îngriji de ea cu atenție.

Citesc conversații și mă cutremur. Am senzația că mi-ai scăpat printre degete. Unde-am greșit atât de crunt, ca tu să ajungi acum atât de străin de mine? Și când a devenit dragostea mea atât de nesuportat pentru sufletul tău? Poate asta e problema mea. Poate dragostea ce-o am eu de oferit e atât de defectă, încât oricui aș încerca să o dăruiesc, rezultatul e același. Lumea fuge. Ce s-a întâmplat cu dorința aia specială, de a vrea ceva serios? A dispărut așa dintr-o dată, fără nicio explicație. M-ai avertizat în continuu că va fi greu, ai simțit nevoia să mă faci să conștientizez în ce mă bag, dar dintre noi doi, se pare că tu ai fost habarnistul. Habar n-ai avut în ce te bagi și-ai lăsat puritatea ce se crease între noi să moară. În schimb, ai știut să mă faci să risc și-am ajuns iar să dau all in. Nu știu cum se face că eu sunt mereu cea care pierde la pariuri când vine vorba de sentimente. Mă uit obsesiv la bulina verde din dreptul camerei din chat-room și tot aștept să pâlpâie, măcar așa aș ști că te gândești la mine sau că-mi pregătești o explicație. Mă uit obsesiv și nu știu dacă tăcerea e alegerea corectă sau dac-ar trebui să-ți zic toate astea. Oricum ar fi, să nu crezi c-am uitat vreo secundă ce-am vorbit în prima zi. La revederea noastră o să știu ce-am de făcut. O să mă apropii și-o să te-ntreb din nou: Mă mai ții minte?

femeie frânghii

1.
Aș vrea ca măcar 24 de ore să poți intra în mintea și sufletul meu. Să trăiește o zi cu gândurile mele și să simți cu inima mea. Aș vrea ca măcar 24 de ore să te vezi prin ochii mei. Să vezi și să simți și tu ce simt eu când te privesc. Să privești cu ochii mei spre adâncimile sufletului meu și să vezi cât dezastru găsești acolo. Așa ai înțelege totul și, cel mai probabil, te-ai speria și ai fugi. Pentru că sunt zile în care monștrii dinăuntrul meu fac atâta gălăgie, încât eu zâmbesc toată ziua ca să acopăr zbieretele lor. Zâmbesc, vorbesc, râd și ziua trece, iar eu nu știu cum. Mă trezesc doar și-mi dau seama că a mai trecut o zi, iar eu am supraviețuit cumva. Dar de ce și cum, nu știu.

Nu am ales niciodată calea cea mai ușoară. Mi-am zis întotdeauna că pentru a obține momente de calitate trebuie să suferi și să lupți pentru ele, altfel nu au valoare. Cred atât de tare în asta încât am fost la un pas de a mă auto – distruge și deși am rămas cu cicatrici urâte mă chinui să lupt în continuare de fiecare dată când se ivește ocazia. Problema e că obosesc uneori și-atunci simt că tot cerul e pe umerii mei și că Dumnezeu m-a părăsit definitiv. Obosesc și cad atât de tare încât atunci când mă izbesc de pământ zac acolo ore întregi. În imaginația mea, pentru că în afară nimeni nu trebuie să știe că eu am căzut și zac. Ăla e singurul moment în care nu pot face față singură gândurilor. Ăla e momentul în care cicatricile se deschid și încep să sângereze, iar demonii mei îmi șoptesc non – stop în ureche: Doar pe noi ne ai! Și din păcate momentul ăla trebuie să-l speculeze cineva, sau să-l simtă, pentru că deși știu că nu pot face față singură, nu cer niciodată ajutor. Atunci am nevoie să mă ridici tu, să lupți și tu, pentru că se întâmplă uneori ca eu să nu pot lupta nici măcar pentru mine, darămite pentru doi. În astfel de momente cel mai tare doare tăcerea. Prin tăcere se înțelege că cel de lângă tine rămâne indiferent la ceea ce ți se întâmplă. Cu tine sau fără, e totuna. Și-atunci nu-ți rămâne nimic altceva de făcut decât să cazi încă o dată în tine în speranța că de data asta cineva, oricine va auzi zgomotul produs de momentul ciocnirii tale cu solul. Și cum speranța moare ultima, riști să te izbești la nesfârșit. Sau nu?

Aș vrea să trăiești 24 de ore în interiorul meu nu ca să te pedepsesc ci ca să-mi cunoști fiecare moleculă a ființei.

2.
N-am mai iubit de-atunci. N-am mai putut. Am rămas cu întrebarea: oare o să mai iubesc așa vreodată? Toată lumea cu care am vorbit mi-a zis că nu, că iubirea aia va rămâne speciala, unica și inegalabila! Vorbele astea mă loveau în plex în așa hal încât, seara, îmi era din ce în ce mai greu să respir. De frică să nu mă pierd de tot, m-am agățat de orice flecușteț și de orice senzație cât de cât similară cu chestia aia ce-am simțit-o cândva. De fiecare dată când iluzia aia dispărea rămâneam același om dezamăgit, pustiit și care face eforturi să supraviețuiască cu o gaură în inima și un suflet defect. Nu știu de ce n-am mai reușit să iubesc de-atunci. Poate de frică sau poate că n-am găsit ceea ce căutam.

Cu trecerea timpului toate acele vorbe care-mi zgâriau violent timpanul s-au estompat. Rănile s-au cicatrizat și treptat am înțeles și eu că așa nu o să mai iubesc niciodată. O să iubesc probabil mai intens și mai exagerat. O să iubesc cum nu-mi pot închipui, pentru că atunci când se va întâmpla cu persoana potrivită iubirea aia va fi ceva ce ține de extra – terestru. Și chiar dacă sintagma: persoana potrivită sună cheesy și nu sunt genul care să creadă neapărat în ea, sunt convinsă că voi iubi mai puternic ca niciodată. Fă-mă să te iubesc și o să cunoști acea partea din mine de care ai atâta de nevoie. Învață să mă iubești așa defectă, nebună și fatalistă cum sunt. Fă-mă să te iubesc cu tot ceea ce însemni, cu întunericul tău mai ales, dar și cu lumina ta. Învață să mă iubești tăcută, irascibilă, nervoasă și insuportabilă cum sunt atunci când sunt supărată sau când ceva îmi apasă sufletul. Uită-te adânc în sufletul meu cum nu a mai făcut-o nimeni și ai să înțelegi reacțiile repezite sau tăcerea mea apăsătoare. Fă pași înspre mine și întinde mâna, pentru că altfel eu degeaba stau cu ea întinsă, dacă tu nu mă prinzi de ea. Și-ți mai spun un secret, nu vreau să mă prindă nimeni altcineva. Aș vrea să fii tu cel care să-mi demonstreze că am avut dreptate să cred că pot iubi extra – terestru.

3.
Îmi pare rău că nu m-ai cunoscut acum trei ani. Ai fi cunoscut o altfel de Carmen. O variantă care azi nu mai înseamnă nimic pentru mine. E doar o imagine blurată a unei persoane care avea încredere în oameni și speranță cu iubirea ei poate întregi până și cea mai incompletă persoană. Dacă ai fi avut ocazia să mă cunoști acum doi ani, n-ai fi avut ce. Ai fi cunoscut o Carmen înconjurată de multă lume, alcool și blocată într-un sicriu emoțional. O moartă în viață. Asta eram acum doi ani. Și-așa am orbecăit prin viață un an. Un an în care aș fi făcut la propriu orice să fiu iubită măcar pe jumătate cât iubeam eu. Mi-am terfelit sufletul, l-am călcat în picioare în numele iubirii până nu a mai rămas nimic din el. Am bătut cu pumnii și cu picioarele la porți închise până mi-a țâșnit sângele din toate încheieturile. Mi-am înghițit reproșurile și urletele de durere în speranța că sacrificiul meu nu va fi în zadar. Un an de zile am cerșit iubirea cuiva care nu avea nimic de oferit, am crezut cu tărie până în ultima clipă că pot iubi pentru doi și că asemenea unui microb iubirea mea va fi într-un final contagioasă. Așa că am așteptat, îndurat și într-un an am reușit să-mi transform sufletul într-un pustiu. Nu m-a adus nimeni înapoi la viață, m-am ridicat singură. Departe de ochii oricui. N-am vrut să mă vadă nimeni cum îmi ling rănile. S-au vindecat greu și unele chiar mai sângerează din când în când. În timp ce-mi număram cicatricile, zăcând pe podea, mi-am jurat că nu o să mai fac niciodată asta. Nu o să mai cerșesc iubirea și atenția cuiva. O să aștept să mă simt dorită cu adevărat, să simt că cineva luptă pentru mine și iubirea mea și în final câștigă! Mi-am jurat că dacă am reușit să mă vindec, din respect pentru lupta ce am dus-o nu o să mai dau voie nimănui să se joace cu sufletul meu. Mi-am pus zeci de scuturi și sisteme de alarmă ca să fiu sigură că așa ceva nu se mai întâmplă.

Și-n etapa asta ai apărut tu și mi-ai dat peste cap toate sistemele cu o privire. Și sunt dispusă să-ți dau tot ce-a mai rămas din inima și sufletul meu, vreau doar să simt că și tu mă dorești. Nu mă lăsa să-mi calc jurământul, nu vreau să ajung să-ți cerșesc iubirea, pentru că s-ar putea să calc în picioarele tot ce mi-a mai rămas din suflet..

4.
Nu înțeleg tăcerea asta. Nu înțeleg de ce s-a ajuns aici. Și nu mai știu ce să cred. Am crezut că măcar din prietenie o să-mi spui dacă vreodată o să vrei să încetezi să mai vorbești cu mine. Am sperat că nu o să-mi mai faci o gaura în suflet să mă lași nelămurită. Pentru că asta doare, să rămâi pe din-afară fără să știi de ce. Mi-ai spus să nu te mai compar și să nu mă protejez că tu nu vrei să-mi faci rău, ca alții care au trecut prin viața mea. Mi-ai spus că din cauza asta o luăm încet, pentru că vrei să fii sincer cu mine și să construim ceva real. Mi-ai spus că tu nu vrei să-mi mai încarci carul, dacă prin absența ta asta încerci să faci, să știi că eșuezi lamentabil. Nu înțeleg ce-ar trebui să fac. Ce-ar trebui să-nțeleg din toate astea?

Știi ce e cel mai dureros? Că ai renunțat înainte de-a începe de fapt, că nici măcar nu ne-ai dat o șansă reală. Ai sărit singur la deznodământ fără să treci prin introducere, intrigă, desfășurarea acțiunii și punct culminant. Nici măcar nu știm cum ar fi fost să ne ținem de mână. Nici măcar nu știm cum ar fi fost să ne ținem în brațe, sau dacă buzele noastre s-ar fi sincronizat sau nu. Ai ales să îndepărtezi de lângă tine o persoană care ți-a văzut întunecimea și cu toate astea n-a plecat de lângă tine. M-am întâlnit cu demonii tăi și în loc să-mi fac bagajele și să plec, am stat de vorbă cu ei când tu n-ai putut. Te-am rugat într-o noapte să nu mă faci să te iubesc, dacă ai de gând să dispari într-o zi pur și simplu. Și pentru că acum în mine și afară e furtună, merit un răspuns la întrebarea: De ce?

5.
În ziua în care îți vei da seama că m-ai pierdut pe mâna ta, voi fi acolo. Ți-am promis că într-un fel sau altul voi fi lângă tine, fie că vrei fie că nu. Și-n ziua aia, voi fi lângă tine. Și dacă ai simțit vreo scânteie pentru mine la un moment dat cât de mică, ziua aia va durea. Voi fi acolo să-ți spun că e normal să simți asta, de obicei așa se întâmplă. Nu ne dăm seama niciodată că ceea ce avem e prețios până în momentul în care pierdem acel ceva. Sper totuși să înțelegi în ziua aia motivele din spatele deciziei mele de a mă retrage. Sufletul meu nu o gară, în care lumea poate staționa cât vrea și când vrea. Sufletul meu nu trebuie să stea mereu într-o sală de așteptare, cu speranța că te vei apropia de el cu al tău. Sufletul meu nu e umărul pe care să plângi când ți-e greu și să îl dai apoi uitării când ți-e bine. Sufletul meu nu e o opțiune, el trebuie să fie o prioritate.

Cred că amândoi am avut de învățat câte o lecție. Tu ai avut de învățat lecția: dacă nu riști nu câștigi. Dacă ții cu dinții de trecut rămâi acolo. Dacă alegi să trăiești prin prisma traumelor tale, ele ajung să te definească. Iar eu repetata lecție care la un moment dat era să mă distrugă: cine nu te vrea din prima, nu te vrea nici din a doua, nici din a treia. Cine nu te vrea din prima nu te va vrea niciodată, degeaba ajungi tu să iubești, nu-i suficient. Dacă o să reușesc să mă desprind de tine, înseamnă că mi-am învățat, în sfârșit, dureroasa lecție. Și-ți mărturisesc cu regret, de data asta voi reuși…

Guest post by Carmen

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Ne vedem joia viitoare!

Trebuie să vorbim!

După ce am făcut primul pas în afara zonei de confort, am avut parte de una din cele mai bune partide de amor din viața mea

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
2,215 views

Your tuppence

  1. Carmen / 18 September 2018 20:33

    @Muse, sper că ești bine acum!

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply
  2. Muse / 17 September 2018 23:24

    Carmen, pare ca am avut parte de acelasi barbat. Sau poate de aceeasi tipologie. La mine s-a intamplat acum 2 ani, uite ce scriam atunci:

    http://blogpentrutine.simplesite.com

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro