Kostas

Natalie Ester

20 August 2014

Natalie EsterPasiunea aş compara-o cu o femeie frumoasă, însărcinată. E un miracol care dă viaţă. Ăsta e gândul cu care m-am trezit azi. Şi nu cred că greşesc. Când îţi ies lucrurile din greşeală, e una. Când le faci pentru că trebuie să le faci, e alta. Dar atunci când îţi doreşti din tot sufletul să răspunzi unei voci interioare, dialogul devine fascinant. Mă uit în jurul meu, puţini sunt oamenii care mai muncesc cu plăcere. Zâmbind încrezători că fac bine ceea ce fac. E contagioasă plăcerea lor. Te opreşti să-i urmăreşti, să-i asculţi şi până te dezmeticeşti, te-au cucerit definitiv şi îţi doreşti să revii în locul acela în care v-aţi intersectat cândva.

Stau la Foişorul de Foc. Strada Traian iese în Moşilor. Acolo, pe colţ, îmi fac cumpărăturile. Acum un an şi un pic mergeam înspre magazin cu gândul la şampoane şi caşcaval, când m-a agăţat un miros irezistibil pe care îl mai simţisem cândva pe o plajă, în Tel Aviv. M-am născut într-un loc deloc compatibil cu poftele mele culinare. Fructele de mare, creveţii, caracatiţa, calamarii sunt delicatese ce mă transformă într-un sclav al lor, dar știm cu toţii că, dacă aparţinem de locurile astea, nu avem parte de ele decât congelate. Majoritatea le evităm că nu ştim nici ce, nici cum, risc ridicat de indigestie. E mai sigur fără ele. Şi dacă am dat de gustul lor, preparate la mama lor, chiar că nu ne mai trebuie.

Ce spuneam? Mergeam pe Traian. Ştiţi chioșcurile alea RATB în care nu încapi dacă ai mai mult de 75 de kg? De-acolo venea mirosul ăla de vis. La un gemuleţ, un cap luminat de un zâmbet. Nu ştiu ce învârtea omul ăla în tigaie, dar ştiu că în gura mea ploua cu găleata. Îmi zâmbeşte, îi zâmbesc, dau să trec mai departe, dar mă opreşte salutul lui vesel.

– Sărut mâna!

– Bună ziua…

Mă uit mai bine. Imaculat. Personajul parcă alunecase dintr-o carte de bucate, îmbrăcat impecabil, plin de şarm, luminos. „Ce naiba caută omul ăsta în cutia asta de chibrituri din care iese mirosul ăsta criminal?” îmi zic în gând.

– Eu sunt Kostas!

– Eu sunt Natalie… Mă gâdila râsul, nu prea eram pregătită de dialog.

– N-aţi mai mâncat la mine!

– Ce să mănânc, nene? Nici nu ştiam că exişti…

– Ia poftiţi înăuntru!

Parcă eram într-un film cu proşti. Dacă pofteam eu, nu mai încăpea el. Ne-am înghesuit ca într-un lift. El dupa tejghea, eu în faţa ei. Văd în sfârşit şi minunea din tigaie. Eu le zic “shrimpshi”. Lor le zice creveţi. Nu ştiu ce pusese în ei, dar arătau ca ăia pe care îi mâncasem eu la Tel Aviv şi de care mi-era un dor nebun.

– Vai, cum arată… Îndrăznesc să vă întreb: ce-i aici, că nu prea se înţelege… Magazin? Fast food?

Râde zguduit.

– Nuuu! E bucătăria mea! Ia gustaţi! şi-mi pune din minunea aia într-o farfurioară.

– Dar pentru cine gătiţi?

– Pentru oricine e dispus să se oprească şi să încerce.

– Aveţi o comandă?

– Nu, domnişoară. N-am nicio comandă. Eu fac ce-mi place mie mai mult să fac. Gătesc. E pasiunea mea.

Între timp, muşcasem arătarea ţinând-o de cleşte. Mă luase cu leşin de plăcere.

– Cum vi se pare?

– Jesus, Moses, Alah, e divin!!! Asta e mâncarea mea preferată, dar în România o evit, scuze, să nu mi-o luaţi în nume de rău…

Râde iar.

– Ştiu. Tocmai de-aia n-am niciun dubiu că o să vă mai întoarceţi la mine. Sursa mea e sigură iar reţeta asta n-o mai pregăteşte nimeni nicăieri, e invenţie proprie.

Mă fascina. Îl priveam uimită, uitasem şi de şampoane, şi de caşcaval…

Am început să povestim. Descria cu atâta pasiune modul de preparare al melcilor, racilor, cracilor, vorba cântecului, că-mi crescuseră şi foamea, şi pofta, şi glicemia.

kostas

Îmi zice:

– Pe mine mă cheamă Costel, dar grecii m-au poreclit Kostas. M-am întors acasă dar am adus cu mine un pic de Grecie. Bucătăria asta e Grecia mea.

Deci acolo era tot secretul. Omul furase o bucăţică din Grecie şi-o aruncase într-un chioşc pe strada Traian.

În timp ce îmi dădea amănunte despre marfa congelată de vie pe care o comanda el în nu ştiu ce loc şi despre secretele furate de la alţi bucătari iscusiţi, în gemuleţul care dădea în stradă, bagă capul un tânăr simpatic:

– Ce-i domne cu mirosul ăsta, că m-ai înnebunit!!!

– Ia poftiţi şi gustaţi, dacă vă place, vă pregătesc o porţie!

Cred că eu şi cu tânărul acela am fost primii lui clienţi. Ne-am îndrăgostit iremediabil. Nu atât de creveţii ăia, deşi „delicios” e un atribut sărac când vine vorba de un fel de mâncare pregătit de Kostas, cât de omul care îi pregătea.

Din mica lui agoniseală, avusese curaj să închirieze doi metri pătraţi şi singur, înarmat cu un zâmbet şi talent, gătea pentru trecătorii curioşi, ameţiţi de mirosuri. Bucătăria aia lucea de curăţenie, boneta lui albă strălucea de-ţi lua ochii, era o plăcere să-l urmăreşti aplecat deasupra tigăii şi făcând farmece în jurul ei.

Azi aşa, mâine aşa, m-am trezit într-o zi că e coadă la gemuleţul lui. Radia de fericire. Când a cumpărat şi o masă cu două scaune pe care am văzut-o pe trotuarul din faţa gemuleţului, pusă chiar la stradă, m-am zguduit de râs.

– Ce faci, Kostas, deschizi restaurant? l-am întrebat în glumă.

– Ia vino să vezi ce-am făcut! îmi zice.

Intru. Dărâmase un perete, cu acordul proprietarului, fireşte. Cei doi metri pătraţi erau de-acum patru. Înăuntru încăpeau – cu puţin noroc – două persoane în picioare, două la o masă. Singura masă. Ocupată, binînţeles, de un cuplu care mânca cu poftă, nici nu respirau.

Vara trecută, măsuţa de afară a făcut pui. A dărâmat şi un gard. Cele două mese au devenit patru. Apoi şase. Apoi opt. Zece. Douăsprezece.

Aseară, mi-am luat prietena cea mai bună şi am mâncat ca nişte regine la restaurantul meu preferat: KOSTAS.

N-am scris povestea ca să va trimit neapărat acolo, deşi Traian 238 este o adresă pe care, în locul vostru, aş ţine-o minte acum. Am scris povestea sperând că vă inspiră.

Nu renunţaţi la vise. Nu renunţaţi la pasiunile voastre. Oricât de imposibile sau de greu de realizat ar părea.



Citiţi şi

Vreau mai mult decât papa, caca…

Există femei frumoase și femei urâte?

Arăt a loser treaz cu c*aiele turtite

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
1,290 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro