Când sunt cea mai tristă, când sunt cea mai nefericită și neînsemnată ființă, când sunt cel mai singur suflet din Univers, singura mângâiere îmi este amintirea copilăriei și vorba Bunicii mele dragi: Lasă, Lucuță, lasă puica mamii că nu mor caii când vrau cânii și nici cânii nu mor când vrau stăpânii.
Atât de curată și frumoasă, atât de simplă și plină de povețe mi-a fost copilăria, încât toată e o poveste.
Cred că aveam 10 ani în vara aceea când am venit în vacanță ca de obicei. Am lăsat Alcatrazul ăla de bloc-turn cu cofetăria lui plină de bunătăți, am lăsat toate careurile la care stăteam ore întregi în soare ca niște câini să-l aplaudăm și să-l slăvim pe tovarășul Nicolae Ceaușescu și pe academician-doctor-inginer Elena Ceaușescu.
Cum am venit mi-a și spus bunica: Copchilă, ai să vii cu mine la lutărie că vrau să fac o sobiță cu plită afară în fața casei.
Mie îmi plăcea drumul până la lutărie dar înapoi tare greu era cu tăbuica de lut în spinare. Când terminam cu lutul, mergeam la canton după balegă de cal hăt departe prin hucii din pădure. Am călcat și eu de-a valma cu ea la lut cu balegă. Mai cădeam că era alunecoasă compoziția asta și ea mă spăla cu apă călduță de la ciubărul ce stătea în soare cât era ziua de lungă. Țin minte că a ieșit o sobă de toată frumusețea cu prichici pentru pus vasele și cu loc special pentru ținut vreascuri.
Căsuța era la poalele pădurii, în cinci minute găseai alune, bureți, vreascuri, mure, zmeură, tot ce-ți poftea inima și știai că se află acolo.
Citește tot articolul aici.
Citiţi şi
Incel, hikikomori, băieți pierduți: o hartă a singurătății moderne
Despre feminitate conștientă, vulnerabilitate asumată și atracție autentică
A fost o vreme când era invitată peste tot
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
