Luminiş: discreţie, eleganţă, decenţă – Enescu

Cristiana Trică

9 September 2015

cristianaPrimele zile de septembrie. Sinaia se pregăteşte de festival. Pe bulevardul Carol I se construieşte de zor, se instalează scene, se montează pavilioane, se fixează bannere prin care edilii cer like-uri! Trei zile va fi distracţie, culoare, zgomot, aglomeraţie mai mult ca de obicei.

Cumpătu. Vila Luminiş. Soarele se ascunde, pentru prima dată după zile lungi de arşiţă. Intri şi o stare de bine te cuprinde imediat ce închizi uşa. Casa lui Enescu e bună şi caldă. Şi foarte albă. De un alb sănătos, ţărănesc, fără ostentaţie. Un alb de casă văruită cu nădejde, nu de conac sclifosit. Treptele care duc către micul hol sunt de piatră. Ghidul audio îţi spune că la capătul lor te aşteaptă o oglindă de cristal în care, cândva, oaspeţii îşi puteau verifica ţinuta înainte de a intra în sufragerie. Şi pentru că trăieşti într-o lume a ostentaţiei, cauţi din ochi o oglindă veneţiană în care să te vezi din cap până-n picioare. E doar o oglindă mică şi delicată, pe perete, în stânga.

George Enescu

George Enescu la 20 de ani

O oglindă discretă care vrea să te slujească, nu să-ţi poruncească să stai drept şi ţanţoş. E o oglindă care te pofteşte, nu te priveşte de sus. Şi starea de bine se instalează de-a dreptul în toată fiinţa ta de vizitator. Din acest hol mic se poate ieşi pe terasa vilei Luminiş. Acel cerdac din fotografiile cu Enescu, locul unde îşi bea cafeaua alături de Măruca şi de oaspeţi.

cerdac

Enescu și Măruca pe terasă

E un loc de poveste. De la înălţimea primului etaj al casei se văd împrejurimile pe trei laturi. Un spaţiu pe care coloanele îl fac, paradoxal, mai larg. În stânga casei curge Prahova şi se aud trenurile. În faţă, copleşitori, brazii din curte. În zare – Caraimanul, element de eternă stabilitate. Cerdacul e liniştitor şi fericit ca orice loc în care toate par a fi aşezate pentru totdeauna.

Sufrageria şi salonul de muzică sunt două încăperi care pot deveni una singură pentru o seară muzicală. Perdele de pluş auriu, simple şi lungi însoresc încăperile. Albul pereţilor îşi face datoria şi luminează şi el. La Luminiş e soare şi când nu e! Şi deodată înţelegi numele locului – e lumină mereu, printr-un artificiu al naturii, al casei şi al omului. E ceea ce a căutat mereu Enescu în colaborarea cu Radu Dudescu, arhitectul care a proiectat vila.

Masa rotundă aminteşte vremea când casa era plină. Măruca se trezea târziu. Micul dejun era servit abia pe la 12,30, iar prânzul la ora 16,00! Ritualul era bine stabilit: întâi doamnele, cu Măruca la urmă, şi apoi domnii încheind cu Enescu. După masă, se trecea în salon şi se făcea muzică…

Maruca(1)

Portretul din dormitorul Mărucăi

Podelele de lemn scârţâie molcom. Lămpi înalte şi simple, acoperite de eşarfe care filtrează şi îndulcesc lumina becurilor amintesc mereu de Măruca şi de dragostea ei pentru întuneric. Fotolii tapiţate cu acelaşi pluş galben auriu invită la lectură cu taburetele aferente la picioare, pentru sieste lungi.

Într-un colţ, pianul aşteaptă. Va aştepta mereu, poate puţin contrariat. În 1942, la acest pian Enescu a interpretat, în serile de 23 şi 27 august, opera Oedip. Pe atunci, capacul pianului era gol, lipsit de bibelourile sau şalul turcesc pe care le cerea moda vremii. Acum, pe el veghează un facsimil al partiturii operei Oedip. De original, Enescu nu s-a putut despărţi. Yehudi Menunhin spune că ea se afla permanent pe noptiera autorului care o citea şi recitea.

În spatele pianului, o scară în spirală, îngustă şi delicată ajunge sprintenă în turnul vilei. Sus sunt camerele de oaspeţi şi, la început, erau odaia de lucru şi cea de dormit a stăpânului casei. Acolo a luat lecţii, în 1927, un copil de 11 ani – Yehudi Menuhin. După 1938 însă, după ce Măruca îl avusese invitat la vilă pe Nae Ionescu, Enescu nu a mai folosit niciodată etajul.

George-Enescu-and-Yehudi-Menuhin

Enescu cu Yehudi Menuhin în 1927, la Sinaia

În salon, într-un spaţiu mic, de trecere, patru scaune tapiţate cu piele de Cordoba lucesc stins în penumbră. Şi intri în dormitorul Mărucăi – Princesse aimée! Este o încăpere comodă, intimă, ferită de lumina directă. Vase albastre de ceramică odihnesc pe scrinul de la picioarele patului larg. Pe un perete, o fotografie a stăpânei, poate cea mai cunoscută imagine a ei, te priveşte în ochi. Din această cameră porneşte un coridor îngust la capătul căruia se află camera lui Enescu.

Aici e secretul casei, sufletul ei. Aici se dezleagă orice mister legat de Enescu. Camera lui, în singura casă ridicată de el pe banii câştigaţi în primul turneu american, este o chilie. Chilia unui pustnic. Este o odaie minusculă în care încap doar un pat îngust, ca de penitenţă, un dulap simplu şi un cufăr străvechi din secolul 18. Peretele de care stă lipit patul este acoperit cu o scoarţă în culori stinse şi calde. Un ochi de fereastră la picioarele patului aduce soarele în umbra chiliei. Pe pereţi, icoane pe lemn. O încăpere mai impresionantă decât un templu.

Şi restul camerelor sunt mici. Sunt simple. Nici nu sunt complet mobilate. Enescu a crezut cu tărie că „simplitatea în viaţă este adevărata libertate”. Iar cămăruţa lui de la capătul coridorului este de o strivitoare simplitate.

E o cameră între două lumi. Dincolo de prag e lumea, viaţa freamătă, zădărnicia ispiteşte. Dincoace de prag e tăcerea absolută care se lasă după ce aripa geniului a atins fereastra. Şi îţi vine să închizi uşa, să te aşezi pe marginea patului auster şi să respiri. Atât. Să respiri, dar ca şi când şi asta ar fi o mare îndrazneală.

La câteva sute de metri, peste apele zgomotoase ale Prahovei, Sinaia se pregăteşte de festival. Centrul oraşului e închis, turiştii au devenit prizonieri într-o cetate a veseliei. În Bucureşti, de câteva zile e în plină desfăşurare Festivalul Enescu, minunea muzicală a României de astăzi.

Pe Cumpătu, în vila Luminiş e linişte. La plecare ochii clipesc des nu de soare, ci de o ceaţă ale cărei cauze au rămas în chilia îngustă de la capătul coridorului. Te îndepărtezi de casă, printre cele două şiruri de brazi şi paşii nu se grăbesc. Cine se poate grăbi în locuri binecuvântate?! O frântură de suflet ţi-a rămas aninată de fereastra camerei lui Enescu. Sau lumina acestei case ţi-a intrat în gânduri pentru totdeauna?

55_1_42_2

Enescu şi Măruca în faţa vilei Luminiş în 1942

“Enescu avea inima cea mai generoasă şi mai lipsită de egoism din câte pot exista”, spune Yehudi Menuhin. Iar altă explicaţie pentru vila Luminiş nu există.

Pe Cristiana o găsiți toată aici.



Citiţi şi

Amar Pelos Dois

Ce stă la baza nerușinării PSD

Cum a ajuns Teodora Dan la Miss Universe?

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
611 views

Your tuppence

  1. Acasă la Enescu. Vila Luminiș - IdeiRoșcate / 23 April 2017 0:29

    […] Am urcat scările. Ne-a invadat lumina. George Enescu a insistat mult pentru lumină. Poate de aici și numele, Luminiș. Și în același timp, ne-a mai invadat frumosul naturii care se vedea pe ferestrele generoase ale casei – râul, brazii, crestele montane cu zăpadă generoasă. Păi cum să n-ai inspirație cu așa abundență de frumos? Apoi, am observat bunul gust al detaliilor din sufrageria artistului. Finețe. Dar mai mult decât atât, am simțit că-i un fel de acasă, cu scârțâitul podelelor atât de familiar mie. Iar în timp ce micul aparat povestește fiecare detaliu în parte, simți o atracție incredibilă către pianul care tronează: un Ibach făcut la Lausanne, instrument la care Enescu și-a compus multe dintre piese. O bijuterie care-i încă perfect funcțională, deși are vreo sută de ani. În 1942, la acest pian Enescu a interpretat, în serile de 23 şi 27 august, opera Oedip. Acum, pe … […]

    Thumb up 0 Thumb down 0
    Reply

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro