Foarte înalt. Și trist. Cu ochii obișnuiți să vadă mai mult răul și nedreptatea privește în jur lumea și viața prin lentila măritoare a celor peste nouăzeci de ani.
Modest. Poate prea modest. Se ferește să deranjeze dintr-un bun simț uriaș și desuet. Poartă costume mai în vârstă decât majoritatea celor care-l înconjoară, cusute de un croitor mare al cărui mormânt probabil deja s-a surpat de trecerea anilor.
A îndurat mult, subiect al unui destin aparte, prin nefericirea care l-a marcat din copilărie. Vorbește puțin și rar, incomodat de un defect de vorbire, dar și de dorința de a spune numai ce trebuie, când și dacă trebuie și, mai ales, cui trebuie. În rest, e tăcere. O tăcere care respiră demnitate și majestate. Atât nu i s-a putut lua. Orice altceva i s-a furat, i s-a ascuns, i s-a distrus. Și a tăcut. A tăcut mereu, traversând veacul de restriște cu umerii drepți și pasul cumpătat, știind mereu că nimic nu e veșnic în afara țării.
Se încăpățânează să rămână egal cu sine însuși într-o vreme când asta e cea din urmă grijă. Apare rar și umple, astfel, de distincție locuri și oameni care poate merită, poate nu. Este singurul în țara asta care se închină corect. Știe să-și facă cruce așa cum știe să tacă – adică ireproșabil.
Nu dă curs niciunei provocări. Pentru că așa a fost educat, pentru că așa a trăit. A avut un vis în care a crezut – poporul lui. A avut un singur drum în viață: cel drept. Nimeni nu poate spune că a fost jignit de el. Nimeni nu l-ar putea acuza vreodată de vreo neglijență. Totul a fost mereu responsabilitatea lui și, când a fost vorba de vreun eșec, vina lui. Pentru că așa a simțit și așa a gândit. Asumându-și mereu.
Are dreptate. Şi când tace. Are dreptate să nu spună, lăsând timpul să-și facă datoria și să aducă oamenilor înțelepciunea de care au nevoie ca să priceapă.
Regele Mihai și Regina Ana
foto: Mihai Covrig
Lupta acestui om a început demult, când a urcat pe un tron la care ajungea abia cu creștetul și nu s-a sfârșit niciodată. Războaie, exil, singurătăți regale, companii agreabile sau nu, dar necesare – toate sub semnul datoriei. Datoria către o țară care a părut nepăsătoare, către un popor căruia a trebuit să-i ierte mereu superficialitatea balcanică, fățărnicia, nehotărârea. Către un popor care l-a iubit însă și când n-a avut voie s-o facă. Dar care n-a avut încotro.
Un om fără noroc. Un rege fără noroc. Într-o țară fără noroc. Într-un timp fără noroc.
Acum a rămas singur. Nenorocul îl însoţeşte cu înspăimântătoare fidelitate. Femeia care i-a stat alături aproape şapte decenii s-a dus înainte. Poporul n-o cunoaşte, dar o primeşte cu bunătate în pământul lui. E poate ultima şi cea mai mare dovadă că nu l-a uitat.
Citiţi şi
„Pe atunci eram săraci, dar fericiți”
De obicei, 1 decembrie e despre România
Zavaidoc: iubire și muzică în anul 1923. Un roman insolit, semnat de Doina Ruști
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
