Mama mi-a spus: plec la Domnul. Și a plecat

18 June 2021

Pe 9 iunie, Vasile Ernu scria:

“Mama m-a sunat iarăși: ea se pregătește de moarte la ai ei 89. Riguros și senin. Chiar bucuroasă. Nu mai înțelege lumea asta nouă. Ai ei au plecat toți demult.

Tema ei de discuție este: ce meniu să facem pentru înmormântare. E un amestec straniu de melancolie, tristețe și veselie. Dar îmi aduce mai ales o stare de liniște și împăcare. Tragismul situației se dizolvă în această liniște și împăcare.

Sunt aproape gelos pe oamenii aceștia care pot înfrunta viața plini de speranță și credință. Această credință îi face până și în fața morții aproape fericiți. În cultura actuală a depresiei și deznădejdii, a incapacității omului de a mai crede în ceva acești oameni par fie ”nebuni”, fie din alte lumi rătăciți pe aici.

Ea mai are o singură dorință: să moară vara ca să aibă flori în curte.

Cumva trebuie să ne împăcăm și cu moartea…”

Pe 18 iunie, mama lui Vasile Ernu a plecat. Iar el a scris așa:

“Mama și secretul unei morți fericite. Cum e să trăiești și să mori fericit indiferent de vremuri

Mama mi-a spus: plec la Domnul. Și a plecat.

Mama e născută la începutul anilor 30 ai secolului trecut: pe vremea României Mari chiar dacă bunicii aveau acte țariste. Suntem din sudul Basarabiei, spre Bugeac. A prins cam patru statalități și cam 7 regimuri: a văzut și regalism, și fascism, și stalinism, și brejnevism, și gorbaciovist, și tranziție, și statalism. Cum se spune în zonă: am trăit în 5 state și 7 regimuri fără să părăsesc mahalaua. A văzut tot și încă ceva pe deasupra.

Vara, la bătrânețe, pe prispa casei cu o ogradă plină de flori, stăteam și număram dregătorii pe care i-a prins și chiar îngropat: Principesa Elisabeta, Carol II, Regele Mihai, Stalin, Hrușciov, Brejnev, Cernenko, Andropov, Gorbaciov, Snegur, Lucinschi, Voronin, Ghimpu, Lupu, Timofti, Dodon, Sandu – ca să amintesc doar pe cei care figurează în acte.

A mai prins marele război și teribila foamete din 46-48. A mai trăit deportările, colectivizarea dar și privatizarea. După o viață de muncă foarte grea a ajuns să primească pensia în galoși. Dar asta nu a făcut-o nefericită. Deloc.

Pentru ea toată această ”mare istorie” a fost doar un decor pentru ceea ce conta în viața ei. Deviza ei: să treci în credință și fericită prin necazuri.

A fost o femeie profund credincioasă dedicată credinței și bisericii ei. Pentru ea istoria este un dat ca o formă de încercare a credinței iar viața are rost numai dacă are o finalitate dincolo de moarte. În acest sens ea era pregătită de moarte de foarte mult timp: o aștepta de ani de zile ca pe un ultim act de răscumpărare. Mai toată viață și-a petrecut-o dedicându-se comunității, ajutorării celorlalți, mai ales bătrânilor. Până a devenit și ea bătrână. Lumea o iubea foarte mult: în ultima perioadă a vieții, când corpul nu o mai ajuta, la ea la ușă era ca la Maica Tereza. O ironizam: trebuie să-mi fac programare ca să pot ajunge să vorbim și noi.

Mama a născut mai mulți copii: dar pe 5 a reușit să-i crească mari. Cei 5 au devenit 10 care i-au adus în preajmă 16 nepoți și 23 strănepoți. Asta conta. Suntem mulți – azi împrăștiați în peste 7 țări.

Vorbeam des despre moarte în ultimii ani. Am discutat acum două săptămâni cu ea: am analizat ultimul meniu. Mai în glumă mai în serios spunea: măcar la moarte să am ce pune pe masă că la nuntă a fost foamete mare.

Mama scriitorului Vasile Ernu

Mai avea o singură dorință: să moară vara ca să fie curtea plină de flori. Are o curte ”elvețiană” – plină de flori cum rar întâlnești. Nu dorea să moară iarna – iernile de Bugeac sunt severe.

În noaptea asta, Mama la cei aproape 90 de ani a plecat la Domnul – cum ar spune ea. A plecat împăcată și fericită. Era demult pregătiră. A plecat vara – i s-a împlinit ultimul vis.

Cum nu pot să o gândesc în afara relației cu tata care a plecat mai devreme pun aici o poveste teribilă a vieții lor. Cum e să trăiești și să mori fericit indiferent de regim și timpuri? Ceva tot mai greu de înțeles. Cam așa din cartea care-i rămân dator: Mama se pregătește de moarte.

 

Istoria unei fotografii – prima fotografie a părinților.

Sunt în arhivă pentru o poveste veche la care lucrez despre Generația tăcută născută în anii 20-30. Povestea se va numi – Mama se pregătește de moarte. Aceasta e prima fotografie a părinților împreună. E după război.

Mama era cea mai mare într-o familie de opt copii. Familia Manole – casa de lângă cimitirul vechi.

Tata era cel mai mic – casa în centru, în dreapta casei preotului înstărit de la Bolgrad, lângă vechea Zastavă: acum acolo e spital. Familia de preoți, prietenii lui tata, au fugit în 39 în Tulcea de frica sovieticilor. Am ținut legătura cu ei.

Mama a trebuit să ducă greul în familie – tata a fost mezinul, cel protejat. Cât putea fi protejat un copil în anii 30-40 ai secolului trecut.

Perioada legionară a fost dură pentru ai mei – li se interzicea credința și erau vânați: nu aveau voie să-și îngroape morții în cimitirul pravoslavnicilor. Vremuri dure. Au venit sovieticii: au scăpat de verzi și au dat de roșii. Regimurile se schimbă, necazurile rămân. Mai ales pentru cei care au coloană.

A venit războiul. Războiul a așezat apele pe cursul firesc: a oferit suferință pentru toți. A ”democratizat” suferința. Basarabia era între fronturi și era greu să fii neutru: indiferent ce alegeai, pierdeai.

S-a sfârșit războiul: a venit Marea foamete din 46-48. Perioada cea mai dificilă pentru că împotriva foametei nu ai instrumente de luptă. Foametea fără limită e o suferință teribilă despre care noi habar nu avem.

Au mâncat mai întâi boabele rămase, după ”hamurile cailor”: toate curelele din casă au fost fierte și mâncate. După – au trecut la ”mogâldan”: turte din rădăcini de diverse plante din baltă care nu se uscaseră total. Mama spune că aceste turte de mogâldan – rădăcini măcinate și fierte ca o mămăligă – erau efectiv ca o balegă de vacă. Miroseau foarte urât dar trebuiau să mănânce pentru a supraviețui.

Se pare că rezistau cel mai bine cei care știau să trăiască în grup: știau să împartă. Cu toate că foamea produce niște stări total iraționale de comportament: până la canibalism – au fost astfel de cazuri excepționale.

În familia mamei din cei opt au rămas în viață cinci copii. Se murea de foamete pe capete. Mama a rezistat: era cea mai mare – nu avea voie să moară.

Cei care au scăpat trebuia să continue viața. În plin stalinism, colectivizare și muncă fără limite viața mergea mai departe.

Era deja adolescentă – mă rog atunci nu erau aceste categorii. Mama era matură de la 7 ani – nu a avut copilărie. În spatele ei erau încă șapte copii și o gospodărie.

A venit momentul măritișului: Stalin încă trăia. În acea epocă a făcut cunoștință cu tata. De fapt, tata alerga după ea. Mama era frumoasă. Gwyneth Paltrow are ceva din chipul mamei la tinerețe.

Tata îi părea mamei un copil pe la cei 17 ani cât aveau ei. El era mezinul, bine hrănit, și ”ținut în puf”. Ce puf o fi fost în anii 40-50?

Tata făcea ucenicie la un evreu și mereu umbla cu abacul după el: era omul cu cifrele. Mama spune că tata nu a muncit niciodată fizic – el era cu ”capul”: munci imateriale. El a fost mereu cu ”treburile externe”, ea cu ”cele interne”: adică greul a fost pe umerii ei.

Mama era sceptică față de cei cu ”viața ușoară” așa că tata nu a primit prea mult credit. Dar până la urmă tata a câștigat: a fost insistent. Mama spune că a fost convinsă mai degrabă de cumnata ei rusoaică – o femeie foarte înțeleaptă de prin Leningrad.

Mă rog: din ce înțeleg – la ea dragostea a venit după, nu înainte de căsătorie. Erau alte vremuri. Sentimentele trebuiau să țină cont de o anumită raționalitate a lumii, de un sens, de o ordine a lucrurilor.

Ea spune că a fost cea mai fericită alegere din viața ei, după credință – e o femeie profund religioasă. Pentru ea credința este factor prim în așezarea ordinii lucrurilor – cosmosul ei are o noimă prin credință. Pentru noi cei de azi acest lucru e de neînțeles: cert este că la ea este coadă la ușă și azi. Nu știu ce le spune dar oamenii vin să o vadă, să o asculte. Mereu o ironizez: pe când să-mi fac programare să mă primească în audiență… La 88 de ani are agenda plină cu lucruri care contează pentru ea.

Când s-au căsătorit erau încă prezente urmele foametei. Mama își aduce aminte că nu prea a avut ce să pună pe masă – la nunta ei nu a mâncat nimic pentru că nu prea avea ce. Foametea a marcat-o profund. În familie a instituit o regulă: firimiturile nu se aruncă nici azi. Cine nu apreciază firimiturile nu are nici o minimă înțelegere asupra vieții. Punct – un crez scurt. Firimiturile sunt esența vieții. Ai o felie de pâine, ai tot – restul nu contează pe partea materială.

Nu s-au căsătorit bine că tata a trebuit să plece în armata sovietică. Pe trei ani la Moscova – a fost ”pisari”: cel ce făcea documentele în cancelariile militare și administrative. Era o funcție în bună tradiție a birocrației imperiale: oamenii care scriau și transcriau documentele oficiale. O caligrafie perfectă.

După trei ani de capitală de Imperiu tata s-a întors alt om: foarte urban, mult mai educat și cu cerințe de la viață diferite decât cele avute înainte. Și-a făcut mulți prieteni în Moscova și prin toată imensitatea aceea de lume: ne vizitau și îi vizitam. Și-a cumpărat motocicletă nouă și un instrument muzical – ”fizgarmonia” – un soi de pian-orgă mecanică. Mama însă l-a adus repede cu picioarele pe pământ – însă nu i-a interzis să zboare. I-a permis să zboare atât cât să nu se îndepărteze prea mult dar să se simtă, să rămână liber. Mama era foarte realistă și înțeleaptă în ce privește proporțiile – măsura lucrurilor.

În tot acest timp mama, rămasă cu un copil acasă și cu doi bătrâni – părinții tatălui – a trebuit să țină față nu la o gospodărie ci la două: familia ei mare, copil și socri.

Treptat lucrurile au început să se așeze. Tata s-a angajat – cu abacul rezolva totul. Însă fericirea a fost scurtă: tata s-a îmbolnăvit și doi ani a stat prin spitale. Mama a făcut ce știe ea mai bine: a dus greul.

Lucrurile păreau să se așeze. Tata primit un post bun să gestioneze un spital – pe partea economică. Dar fericirea a durat câțiva ani. I s-a oferit un post mai bun dar trebuia să devină membru PC. Cum religia nu-i permitea, tata a refuzat. Doi ani și-a pierdut postul – fără job deveneai penal. A făcut munci necalificate. Noroc de un șef de la PC de la raion care era ceva mai inteligent: la ce-mi trebuie un comunist hoț și bețiv în funcție când pot să am un ”sectant” care nu bea și nu fură – face munca pentru toți. Și a revent la muncă. Ani de zile șeful îl tot bătea la cap să intre în PC: să te pun Andrei Ivanovici șef revizor pe regiune, e o formalitate asta cu partidul. Dacă e o formalitate de ce să o mai facem? râdea tata. Știm că nu e o formalitate: cine depune jurământ rămâne legat pentru totdeauna: în viață nu există formalități. Mă rog: erau de rit vechi în gândire. Azi cine mai pune preț pe asta?

În anii 60 lucrurile au intrat pe un făgaș ”normal”. Tata și-a luat motocicletă nouă – dar de data asta cu ataș: deja avea trei copii.

Când m-am născut eu deja nu mai încăpeam, că eram cinci copii. Fiind însă cel mai mic, am primit atașul: și eram fericit. Eu am prins perioada de prosperitate a familiei: aveam ce mânca și îmbrăca. Am fost ”făcut la bătrânețe” – nu eram în plan dar toți cică s-au bucurat. Mama m-a născut o dată cu sora mea cea mare, care a născut și ea: am copilărit cu nepoții mei .

Și toți eram vii și în fiecare duminică după biserică la ora 13.00 mâncam, după care cântam. Era o regulă.

Care e ideea poveștii? Sunt câteva lucruri care mă minunează la mama și generația ei. La 88 de ani ai ei nu am auzit-o niciodată, dar absolut niciodată să se plângă de greutățile vieții. De asta eu o numesc – generația tăcută. E o generație care a construit cam tot ce vedem în jur dar nu-și arogă merite și nu se plânge de nimic. Vorbește cu o seninătate despre război și foame ca și cum ar fi trăit o binecuvântare, nu un blestem. Ei se bucură că au o bucată de pâine și atât. Sunt mulțumiți și împăcați cu foarte puțin.

Și mai are o trăsătură foarte sănătoasă: este sceptică la schimbare. E o generație care a prins multe schimbări: de la plug de lemn la combină, de la foc în sobă cu lemne la gaz, electricitate, radio, televizor, mașină. Practic de la arat cu plugul la Sputnik și zbor în cosmos, de la seceră și ciocan la calculator și toate instrumentele digitale pe care le folosim azi. A văzut cam tot și a îngropat tot: de la regi la stalini, hitleri, brejnevi și andropovi. Cu ce să-i mai surprinzi pe unii care au văzut război și foamete canibală?

Însă în capul lor lumea este împărțită în elemente din alea ancestrale: piatră, lemn, foc, pâine, apă, aer. Restul – sunt inutilități și componente amăgitoare și nesemnificative. Și nu au confuzii între bine și rău – nu complică deloc lumea. Așa cum nu poți confunda apa cu focul nu ai cum confunda binele cu răul.

Lumea lor a rămas doar o fotografie mâncată de timp.

Și o viață din care avem ce învăța.”

Mi-a mers la suflet ce-a scris Vasile. Dar liniștea lui vine din liniștea mamei lui. Care atât și-a iubit copiii încât i-a împăcat cu gândul plecării și nu i-a lăsat cu sufletul greu. Mi-a umplut ochii de lacrimi această dovadă de uriașă iubire. Să le risipești spaima de moarte. S-o visezi mereu zâmbind, Vasile! Mulțumim pentru necrologul-lecție de istorie și de viață.

Pe Vasile Ernu îl puteți urmări pe pagina lui de facebook



Citiţi şi

Știam de când i-am dat banii că am făcut o porcărie

Pur și simplu o iubesc!

Televiziunea pornografă

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro