Mame leoaice care cresc bărbați miei

29 January 2022

Revoluția culturală din anii ’60-’70 i-a plasat pe adolescenți împotriva părinților lor, precum și împotriva structurilor de autoritate înseși. Orice regulă parentală a devenit suspectă și a lăsat loc pentru rebeliune. Atunci când boomers au devenit părinți, în mare parte nu au vrut sau poate nu au putut să stabilească reguli și limite pentru copii. Împilați de regulile stabilite de părinții lor, aceștia au refuzat să se prezinte fie ca modele de urmat sau ca figuri de autoritate pentru propriii copii din generația X. De asemenea, profesorii și-au pierdut mult din autoritate, pe măsură ce discipolii au contestat înțelepciunea canonică și modurile convenționale de învățare, iar profesorii înșiși au fost încurajați să abandoneze vechile modele de educație în favoarea modelelor de învățare centrate pe elev. O stare generală de iconoclasm a respins respectul necontestat pentru personalitățile politice, religioase și istorice. Pe scurt, orice figură sau instituție care ar reprezenta poziția ideologică a tatălui a fost pusă în discuție. Combinată cu o rată în creștere a divorțurilor care a determinat ca din ce în ce mai mulți copii să fie crescuți fără tată, putem spune că s-a confirmat predicția lui Alexander Mitscherlich din 1967 despre o „societate fără tată”. Se pare că nici generația Y nu va remedia această condiție, odată ce sentimentul de detașare de trecut explicaă reticența față de părinți. Lipsa de modele pozitive și eficiente, precum și „moștenirea proastă” pe care a primit-o tatăl în ultimii treizeci și ceva de ani fac ca paternitatea să fie o profesie mai puțin dezirabilă.

Mișcarea către o „societate fără tată” creează una dintre condițiile care transformă puer aeternus dintr-o patologie într-o paradigmă. Pe măsură ce am devenit o societate caracterizată de eșecul metaforelor paterne, dinamica generațiilor X și Y prin etapele de autoformare și realizare este perturbată. Ceea ce odată a fost considerat atribute de drept ale adolescenței – auto-experimentarea, idealismul mesianic, căutarea unor experiențe limită, fascinația pentru sporturile periculoase sau extreme, sentimentul că identitatea este provizorie – a încetat să mai fie un parcurs psihic sinuos și perfid către patria mai stabilă a maturității și s-a transformat într-o patrie psihică însăși.

În plus, după cum subliniază Marie-Louise von Franz, puer aeternus este tulburat de un complex matern. Mamele sunt, probabil, cea mai influentă persoană din viața unui copil, în sens bun sau rău. O mama înțeleaptă își va abdica puterea cu blândețe și responsabilitate, permițând copilului spațiu psihic și oferindu-i sprijin pe măsură ce acesta stabilește relații cu alți adulți, în special cu figura paternă care va deveni atât o sursă de autoritate, cât și de identificare. O mamă devoratoare nu va renunța la o astfel de putere și fără un tată suficient de puternic sau suficient de interesat pentru a-și revendica copilul și a-l smulge de sub amenințarea devoratoare a unei astfel de mame, copilul o va transforma într-o mamă-zeiță sau într-un monstru.

În general, bărbatul identificat cu arhetipul puer aeternus rămâne prea mult timp ancorat în psihologia adolescentină, acele caracterisitci, normale la un tânăr de șaptesprezece sau optsprezece ani, persistă la o vârstă mai înaintată. Cele două tulburări tipice ale bărbatului cu un pronunțat complex matern sunt homosexualitatea și donjuanismul. În primul caz, libidoul heterosexual este strâns legat de mamă, rezultatul fiind că sexul nu poate fi experimentat cu o altă femeie. În donjuanism, bărbatul caută mama-zeiță, astfel că de fiecare dată este fascinat de femeia întâlnită, doar pentru a descoperi mai târziu că ea nu este altceva decât o ființă umană obișnuită. Adesea, acest comportament e însoțit de un romantism adolescentin. Acolo unde există sentimentalism, găsești și o anumită doză de brutalitate. Odată ce sentimentele au dispărut, apare o brutalitate de gheață, fără urmă de simțământ uman și întregul entuziasm sentimental e direcționat spre următoarea femeie.

În general, adaptarea la situații sociale se petrece cu mare dificultate. În plus, își face apariția o atitudine arogantă față de ceilalți oameni, cauzată atât de un complex de inferioritate, cât și de false sentimente de superioritate.

Toate acestea duc la o formă de nevroză pe care H.G. Baynes a descris-o ca ”viață provizorie”, adică la atitudinea și sentimentul straniu că nu se experimentează încă viața reală. Acum facem asta sau asta, dar, indiferent dacă e vorba de o slujbă sau de o femeie, încă nu este ceea ce vrem, de fapt, și există mereu fantezia că în viitor, cândva, se va ivi acel ceva autentic. Dacă această atitudine se prelungește, ea înseamnă un refuz interior constant de a-ți asuma momentul și este însoțită adesea, într-o măsură mai mare sau mai mică, de un complex al mântuitorului său mesianic, de gândul secret că odată vei putea salva lumea: vei avea atunci ultimul cuvânt în filosofie, religie, politică, artă sau orice altceva. Aceasta poate duce la megalomanie patologică sau urme ale acesteia, conservate în ideea că ”nu ți-a venit încă timpul”. Ceea ce îl înspăimântă îngrozitor pe un astfel de bărbat este să fie legat de ceva. Orice situație dată e iadul pe pământ. În același timp, există o fascinație simbolică pentru sporturi riscante – în special, pentru zbor sau alpinism -, aceea de a ajunge cât mai sus posibil, semnificația simbolică fiind fuga de realitate, de pământ, de viața obișnuită. Dacă acest complex este foarte pronunțat, mulți dintre cei care îl au mor de tineri, în accidente aviatice sau alpine.

Mulți sunt caracterizați de farmecul tinereții și au efectul stimulant al șampaniei. Conversația cu pueri aeterni este, în general, extrem de plăcută. De obicei, au de spus lucruri interesante, iar efectul este revigorant. Situațiile convenționale nu sunt pe placul lor; pun întrebări profunde și caută adevărul. De obicei, încearcă să găsească religia autentică. Dar există și un alt tip de puer, acesta trăiește într-o continuă năuceală somnolentă, însă este doar un aspect exterior, care, atunci când poate fi escamotat, dezvăluie o vie fantezie păzită cu duioșie.

Dacă un bărbat are un complex matern, asta este ceea ce i s-a întâmplat, nu  a provocat el însuși situația, însă, dacă descoperă într-o zi acest lucru, ce poate face? Jung a vorbit despre un remediu – munca – și spunând asta, a ezitat puțin, gândind: ”E chiar atât de simplu? Ăsta e singurul remediu? Pot să spun așa?” Însă munca e acel cuvânt dezagreabil de care nici un puer aeternus nu vrea să audă. Și experiența lui Marie-Louise von Franz arată că un tânăr care reușește să iasă din acest gen de nevroză, o face prin muncă. Un puer aeternus, la fel ca toți primitivii sau oamenii cu un complex nedezvoltat al Eului, poate lucra când este fascinat de ceea ce face sau în stare de mare entuziasm. Însă nu poate să lucreze, de pildă, în dimineți mohorâte, când munca e plictisitoare și trebuie să faci eforturi pentru a o scoate la capăt. Acesta este un lucru cu care, în general, puer aeternus nu se prea descurcă și va folosi orice scuză pentru a-l evita. Abia atunci când Eul este suficient de întărit, se poate depăși obstacolul și există posibilitatea ca pacientul să rămână angrenat în muncă. Simpla predicare a necesității muncii nu aduce mari foloase, fiindcă prima reacție este de furie, urmată de părăsirea terapiei.

Există foarte puțini tineri bărbați care au individualitate suficient de puternică pentru a se rupe de mamă pe cont propriu; o fac prin intermediul colectivității. Serviciul militar îi ajută pe tineri împotriva compexului matern. Se poate spune că orice gen de adaptare colectivă, umilă, neindividualistă ajută; să-ți faci treaba, să faci armata, să încerci să te comporți ca toată lumea, fără acea individualitate închipuită și să renunți la ideea că ești special, toate acestea ajută împotriva otrăvii complexului matern.

În viața practică a unui puer aeternus se poate observa o tendință de a fi încrezător, naiv și plin de idealuri și de a atrage oameni care îi vor înșela și escroca. Sunt atrași de femei dubioase și își aleg prieteni față de care nu poți avea presentimente bune. O asemenea naivitate copilărească poate fi vindecată de iluzii doar prin trăirea dezamăgirii și a unor experiențe proaste. Avertizările nu duc la nimic – bărbații de acest tip trebuie să învețe din propria experiență, fără de care nu se vor trezi niciodată din inocență.

”Vindecarea” de puer nu implică ”vindecarea de personalitatea de artist”. Dacă ne gândim la Goethe, putem observa în scrierile sale timpurii dovezile existenței unui complex matern. Și el credea că renunțând la puer, nu va mai avea nimic. Dar a rezistat aacestei crize și deși puer-ul din cartea sa Suferințele tânărului Werther se sinucide, Goethe supraviețuiește. În artistul cu adevărat mare există întodeauna un puer la început, dar poate fi depășit. Dacă un om încetează să mai fie artist atunci când încetează a mai fi puer, acel om nu a fost niciodată un artist autentic. Dacă analiza îi salveză pe pseudoartiști de a mai fi artiști, să-i mulțumim lui Dumnezeu! Antoine de Saint-Exupéry ar fi putut fi unul dintre ei, dacă ar fi început analiza! Arta sa e extrem de nevrotică: își transcrie nevroza și e incert faptul că a fost un mare artist. Dar el a expus situația în literatură și atât de frumos a ridicat întrebarea. Problema se naște după ce scrii, pentru că ceea ce scrii privește propria problemă – altfel scrisul e secătuit -, dar după ce scrii problema sau în timp ce o transcrii, trebuie să o trăiești. În caz contrar, vei scrie din nou aceeași problemă, adică ceea ce a făcut Saint-Exupéry. Asemenea scriitori pun mereu aceeași placă, dar dacă problema e trăită, următoarea lucrare va însemna un progres. Goethe a trăit ceea ce a scris, iar următoarea sa carte era întodeauna un pas înainte. Mulți artiști nu vor să li se analizeze opera, pentru că le e teamă că vor trebui să o trăiască și asta e pseudorezistența pe care o opun psihanalizei, spunând că analiza le va goni creativitatea. Însă creativitatea autentică e atât de teribil de puternică, încât nici cel mai talentat analist din lume nu poate s-o șteargă.

Persoana cu prea puțin pământ sub picioare este capabilă de a asimila totul psihologic, dar va avea mari dificultăți de a realiza lucrurile în realitate. Asemenea oameni analizează totul cu onestitate și forță, dar dacă îi presezi să treacă la fapte, în realitatea exterioară, o panică terifiantă îi copleșește. În momentul în care realizarea interioară trebuie transpusă în viață, forța intră în colaps și te afli față-n față cu un copil care exclamă, tremurând: ”O, nu! Nu pot face asta!”

Adesea în puer există o bogată fantezie, dar e zguduită și nu poate curge în viață, pentru că puer refuză să accepte realitateaa așa cum este. Își stăvilește viața interioară. Individul e năpădit de un nor de fantezii care sunt interesante în sine și pline de bogate posibilități, pline de viață netrăită. Simți că o asemenea persoană dispune de o uriașă bogăție și capacitate, dar nu există posibilitatea să găsească mijloacele de a le realiza.

O persoană infantilă va suferi de dispoziții emoționale teribile – suișuri și coborâșuri -, fiind mereu rănită. Astfel și trebuie să se întâmple, pentru că singura vindecare a personlității infantile stă în suferință. Dezvoltarea personalității are loc doar în urma suferinței, ea nu pote fi ocolită. Nucleul infantil este inevitabil torturat.

Aceasta e marea dificultate, pentru că punctul nevralgic trebuie descoperit și zgândărât: e singura cale de maturizare. Deși aparent sunt stăpâni pe situație, oamenii respectivi dau impresia că nu sunt tocmai autentici, iar când reușești să stabilești o relație și să le spui că nu sunt chiar ei înșiși, că ceva nu e tocmai genuin, atunci izbucnesc în lacrimi! Nu știu ce să facă, pentru că sunt autentici doar dacă plâng și, bineînțeles, nu vor să plângă. Aceasta este o formă sub care se ivește infantilismul, iar umbra infantilă are întodeauna pretenții sentimentale exagerate față de partener.

Reprimarea nu rezolvă problema, fiindcă, într-un colț, copilul alungat continuă să plângă sau stă îmbufnat. Deci nu trebuie îndepărtat. E bine să-l ținem aproape, să păstrăm legătura, deoarece pierdereaa contatului cu el ar însemna pierderea legăturii cu personalitatea noastră autentică. Dar nu trebuie lăsat nici să izbucnească. Trebuie pur și simplu torturat, să sufere fără întrerupere până când, deoadată, crește. Dacă un bărbat are o anima infantilă, va trece prin multe suplicii sentimentale și dezamăgiri, dar, după ce le-a depășit, începe să cunoască femeile și pe el însuși și atunci devine, cu adevărat, matur emoțional. Dar dacă se preface rezonabil și-și reprimă sentimentele infantile, atunci nu există dezvoltare. Astfel că e chiar mai bine să-ți supui infantilismul torturii, decât să fii rezonabil și să-l ascunzi, întrucât asta l-ar bloca. Este mai bine să te comporți ca un copil și să-ți primești loviturile, pentru că astfel suferi și prima materia se transformă treptat. Aceasta este marea problemă cu care ne împovărează umbra infantilă, copilul divin.

Bătălia interioară dintre simțământul unicității și gândirea statistică este, în general, o luptă între intelectualism și acceptarea locului pe care îl ocupă sentimentul în viață, pentru că sentimentul evaluează ce e important în viața mea și, în contrapartidă, importanța mea.  Dacă ai simțul realității, poți spune cu certitudine că aceasta este o femeie obișnuită (pentru că, văzând-o pe stradă, nu o deosebești prea mult de oricare alta), însă pentru mine ea are cea mai înaltă valoare. Asta ar însemna că eul se decide să-și apere propriile simțăminte, fără a nega celălalt aspect: ”Da, poate fi așa din punct de vedere statistic, dar în viața mea există anumite valori și pentru mine această femeie are acestă valoare.” Funcția sentiment te face să simți că viața, relațiile și faptele tale sunt unice și le dă o valoare definită.

Când modul statistic de gândire pune stăpânire pe oameni, ei fie încetează să aibă un sentiment, fie sentimentul lor pălește, fie au tendința de a-și trăda propriul sentiment. Se poate spune că în cazul omului care nu-și apără sentimentele, partea de eros e lipsită de forță, fiindcă el nu-și poate accepta propriile sentimente și nu va afirma niciodată: ”Așa intențonez să trăiesc, fiindcă așa simt.”

Faptul că trebuie să ne integrăm cealaltă latură – cea nedezvoltată – face inevitabil parte din dezvoltarea umană, dar dacă nu o facem de bunăvoie, se va întâmpla împotriva voinței noastre. Într-adevăr cu cât un bărbat își ia mai în serios problemele de eros, cu atât mai puțin efeminat devine, chiar dacă are impresia că se întâmplă contrariul. Dacă e rigid și nu-și ia în serios problemele de eros, va deveni, involuntar, efeminat, în principiu se poate spune că un puer cu tendință de efeminare are mai multe șanse dacă își ia sentimentele în serios și nu cade în capcana gândirii statistice.

De pildă, dacă un bărbat are o obligație față de anima sa și deopotrivă față de femeia cu care este prieten sau cu care s-a căsătorit, el intră într-o situație tipică, duală, de viață, în care ai întodeauna un conflict real și o dublă atracție și ești mereu împărțit între obligațiile dintre această parte a vieții și partea interioară sau cealaltă. Aceasta ar fi înțelegerea, sau crucificarea, adevărul fundamental al vieții, că viața e dublă și o dublă obligație. Viața în sine este un conflict, pentru că înseamnă întodeauna coliziunea celor două tendințe.

Dacă oamenii au o credință vie, acceptă suferința fără resemnare, fiindcă au deja înțelegere și atunci e în ordine. Dar când suferința ta e crispată, așa cum se întâmplă în cazul oamenilor care încearcă să creadă, spunându-și ”trebuie să cred, fiindcă Hristos a suferit pe cruce, trebuie să accept această suferință” – fiindcă așa li se predică – nu ajută deloc.

Oamenii care se rup de sentimente și emoții, pentru a evita suferința sau pentru că sunt incapabili să simtă sau să sufere, caută un înlocuitor în reflecție. Ei spun: ”Bine, trebuie să se sfârșescă. Să nu ne pierdem cumpătul pentru asta.” Dar dacă poți face așa, nu e în ordine. Anularea unei experinețe doar pentru că rațiunea îți spune că trebuie să se sfârșească nu e decât un argument intelectual. Rațiunea crede ceva și anulează experiența. Este nevoie de o dublă atitutidine: bănuind cum vor decurge lucrurile, să te implici compet în trăire, în chiar pofida acestei așteptări. Altfel, nu e viață acolo.

Te gândești uneori cu cât ar fi mai vii acești oameni dacă ar suferi! Dacă nu pot fi fericiți, să fie cel puțin nefericiți, cu adevărat nefericiți, și ar deveni umani. Însă un puer aeternus nu poate fi autentic nefericit! El nu are generozitatea și curajul de-a se expune unei situații care l-ar putea face nefericit. Ca un laș, el construiește deja căi de scăpare, anticipează dezamăgirea, pentru a nu suferi lovitura, iar asta este refuz de a trăi.

Dacă ești identic cu arhetip, pot descrie toate reacțiile tale, fiindcă un arhetip este un set definit de reacții. Pot prevedea cum arată un puer aeternus și ce simte. El este mai ales arhetipul zeului tinereții eterne și de aceea are toate trăsăturile unui zeu: un dor nostalgic de moarte, credința că este special; el este singura ființă sensibilă și distructivă, pe care nu va dori să o trăiască și pe care, în general, o va proiecta și așa mai departe. Nimic special. Cu cât identificarea cu zeul tinereții e mai desăvârșită, cu atât mai puțin individuală va fi persoana, deși se crede atât de specială.

Prăbușirea se poate produce în interior, fără urme fizice sau vizibile din afară. În loc să rămână un puer strălucit, individul devine pe neașteptate un bătrân cinic și dezamăgit. Strălucirea s-a transformat în cinism, nu mai crede în nimic, nu mai are niciun interes, e complet deziluzionat, pierzându-și creativitatea și al său elan vital, precum și orice contact cu spiritul. Apoi prioritățile sale devin banii, ambiția și lupta cu colegii, orice altceva dispărând odată cu romantismul tinereții. Pe chipul unui astfel de om se întipărește, de regulă, o expresie amară.

Un puer încearcă, în general, să evite fricțiunea imediată a realizării. Nu coboară în cerurile de dedesubt, pe care le subestimează, la fel cum subestimează realizarea instinctuală a vieții. Deși trăiește latura instinctuală, o face într-un mod distanțat. El construiește o barieră emoțională artificială, separând ceea ce trăiește de el, cel adevărat. Viața e incompletă dacă o trăiești doar sub aspectul ei fantezist, ea trebuie trăită până la capăt la nivel instinctual, ceea ce înseamnă însă să o accepți, să te lași lovit de experiență și să nu o limitezi, trăind-o condițional. Viața trebuie complet trăită, pentru a fi capabil să te cunoști sau să înțelegi ce este.

Dacă puer-ul s-ar îndrepta prea mult spre stânga sau spre dreapta nu ar fi un dezastru, fiindcă uneori trebuie să găsești mai întâi șarpele de cupru și apoi să ajungi în temnița prostituatei, pentru ca după aceea să decizi că ar fi mai bine să alegi drumul care duce la moarte. Însă, în realitate, puer-ul face ceva mult mai rău: nu-și asumă complet ricurile niciunuia dintre drumuri, ci alege calea băiețelului, pentru a fi mereu în siguranță.

Când Apuleius a fost inițiat în misterele zeiței Isis, el a descris felul în care a fost iluminat nu de soarele ceresc, ci de soarele zeului nopții, cu care s-a întâlnit față-n față, coborând în lumea de jos. Aceasta ar fi o experineță pe care nu o poți atinge prin efort intelectual sau exerciții de concentrare, yoga sau Exercitia Spiritualia, ci, mai degrabă, o experiență a Sinelui, pe care o poți trăi doar acceptând inconștientul și necunoscutul în viață și dificultatea de a-ți trăi propriul conflict.

Când te identifici cu arhetipul puer aeternus, umbra trebuie înfruntată, pentru a coborî pe pământ. Însă când te identifici cu umbra, trebuie să te confrunți din nou cu arhetipul puer, pentru a te conecta cu el, întrucât confruntarea cu cealaltă latură este cea care conduce la următorul pas. În multe cazuri dezamăgirea nu are ca obiect latura spirituală, ci afectează atitudinea față de căsătorie.

Când acest gen de Icar își pierde aripile și se părbușește în aspectul stagnant al mamei, bărbatul foarte independent nu se poate decide să se căsătorească, fiindcă simte că mariajul este o închisoare, o idee care caracterizeză complexul matern și mentalitea de puer aeternus. Dacă totuși se căsătorește, se căsătorește cu tipul de mamă-devoratoare, dacă nu e cest tip de femeie, el o forțează în rol, purtându-se ca un băiețel și fiu. Căsnicia este transformată într-o închisoare caldă și lâncedă de obiceiuri, în timp ce sub aspectul erosului stagnează complet; nimic nu se mai întâmplă, fiindcă mariajul este capcana finală în care s-a prins. Acesta e un alt mod în care puer aeternus poate cădea în apa stătătoare – fie sub aspect mental, când renunță la creativitate, fie sub aspectul erosului, când renunță la orice fel de relație sentimentală diferențiată, încovrigându-se în situția obișnuită, convențională.

Viața e legată de vină, iar puer aeternus, netrăind, nu acumulează prea multă vină activă, dar acumulează o cantitate uriașă de vină pasivă. În relații manifestând donjuanism, gândiți-vă doar la fetele pe care le-a părăsit. E adevărat, nu le-a făcut copii ilegitimi, nu a făcut acele lucruri pe care le-ar fi făcut, poate, un bărbat mai viril, dar le-a dezamăgit părăsindu-le, iar asta e la fel de crud și de imoral ca un act considerat rău. El a comis păcatul de a nu fi trăit. Comportamentul lui e tipic pentru bărbatul care, drept consecință a complexului matern, are o atitudine prea estetică și rarefiată față de viață, care speră că rămânând undeva, deasupra vieții, își poate păstra iluzia de puritate și inocență. El nu-și dă seama că pe căi secrete acumulează murdărie. Viața îl va ajunge din urmă. Orice se află în noi și nu trăim crește împotriva noastră.

Nazismul și comunismul sunt sisteme create de bărbați de aest tip. Adevăratul tiran și adevăratul organizator al torturii și al suprimării este individul și de aceea el se relevă ca rezultat al complexului matern nerezolvat al unor astfel de oameni. Asta îi posedă, iar complexul îi aruncă într-o zonă care depășește limitele stării de posesie, dacă pot acționa în modul acesta abominabil.

Unii pueri aeterni scapă de mamă cu avioane concrete; zboară departe de pământul mamă și de realitate. Mulți alții fac asta cu ”avioanele gândului” – plutind prin aer cu teorii filosofice sau cu vreun sistem intelectual. În special, în cazul latinilor, complexul matern este combinat cu un intelectualism puternic, dar steril, cu tendință de a discuta despre orice, dar într-un mod tăios intelectual și lipsit de orice creativitate. Este poate o ultimă încercare a bărbaților de a-și salva masculinitatea. Asta înseamnă, pur și simplu, că anumiți tineri dominați de mamele lor își caută scăparea în lumea intelectului, unde ea nu-l poate urma. Pentru că inițial este o încercare de a scăpa de puterea mamei și de presiunea animusului, prin intrarea în lumea cărților și a discuțiilor filosofice. Ei își creează astfel o lume proprie, discută cu alții și au satisfacția că fac ceva ce femeile nu înțeleg. În cazul unui bărbat – într-un stadiu mai avansat, când este deja pe cont propriu -, să pui o întrebare filosofică exact în momentul în care e nevoie de acțiune este un truc al complexului matern. În acest fel, ei se îndepărtează de feminin, dar își pierd masculinitatea pământească. Ei își salvează masculinitatea mentală, dar își pierd falusul – masculinitatea pământească și creativitatea. Vitalitatea acțiunii, acea masculinitate care modelează lutul, care apucă realitatea și o modeleză, rămâne în spate, pentru că e prea grea; ei evadeză în zona filosofiei. Asemenea bărbați preferă filosofia, pedagogia, metafizica și teologia, toate ocupații lipsite de viață, de sânge.

La a doua generație, până și psihologia e periculoasă. Copiii unor părinți neinițiați în psihologie au avut adesea mai mult noroc, au reușit să înceapă ceva nou, pe când cei ai căror părinți au mintea alterată de psihologie nu au reușit. Același lucru e valabil și pentru unii psihanaliști care au tendința de a reține pacientul când acesta se decide să acționeze, fiincă ei sugerează că mai întâi trebuie cercetate visele, pentru a vedea dacă acțiunea e decizia psihologică corectă. Umbra unui puer aeternus poate face același lucru, dacă mama sau psihanalistul nu preia acest rol; ori de câte ori el vrea să acționeze, umbra îi atrag atenția să nu o facă înainte de a reflecta cu grijă la asta. Am putea numi această atitudine filosofare nevrotică, filosofie în momentul nepotrivit, chiar atunci când de acțiune e nevoie. Acesta este trucul din spatele ghicitorii Sfinxului și a întrebării diabolice a Babei Iaga din basm. Este animusul mamei care spune: ”Sigur, poți merge, dar trebuie să-ți pun câteva întrebări!” Și indiferent că răspunde sau nu la întrebări, el este torturat.

Vezi în viață cum mamele fac tot ce pot pentru a-și castra fiii: îi țin acasă și îi transformă în femei, iar apoi se plâng în stânga și-n dreapta că sunt homosexuali, că la patruzeci și trei de ani încă nu s-au căsătorit. Dacă pe scenă apare, cumva, o fată, încep să însăileze altceva, fiindcă niciodată nu e fata potrivită. Mama joacă pe ambele fronturi. Își castrează fiul și apoi lovește continuu în această slăbiciune, criticându-l și plângându-se mereu. Astfel arată lucrurile la nivel personal și astfel se întâmplă și în cazul complexului arhetipal, pentru că vindecarea poate fi căutată numai acolo unde se află complexul.

Mulți oameni sunt foarte curajoși, pentru că efectiv nu sunt sensibili și nu-și pot imagina ce se poate întâmpla. Oamenii tensionați, cu o imaginație bogată, suferă mai intens, iar adevărata problemă a curajului se rezumă la a rezista suferinței sau, cel puțin, la a-ți păstra atitudinea de luptă, simțul autoapărării și onoarea.

Acesta este un instinct cu rădăcini adânci, care există nu doar în masculul uman, ci și în regnul animal, fiindcă, în cazul multor specii, masculul nu-și poate pierde respectul de sine și nici onoarea, fără a plăti. El este esențial pentru masculinitatea primordială și pierderea lui înseamnă castrarea la nivel profund. Masculul unei specii de pești, numiți ciclide, nu se poate împerechea cu o femelă mai mare. Motivul este că acești pești nu văd prea bine, iar diferența dintre sexe nu e foarte mare. Ei înoată unul spre celălalt și primul lucru pe care îl observă masculul e că celălalt e mai mare, se alarmează de teama unei lupte și devine palid; apoi, după ce e sufiecient de aproape pentru a vedea că e o femelă, nu se poate împerechea. O femelă care întâlnește un mascul mai mare, poate fi și ea înspăimântată, dar se poate împerechea. Zoologii au ajuns la concluzia că un mascul poate combina sexul și agresiunea, dar nu și sexul și frica. Femela poate combina sexul și frica, dar nu și agresiunea și sexul. Și, iată, în miniatură, problema animus-anima.

Fără diferențierea animei și fără o relație cu principiul feminin, nu există eros și nici legături. Legăturile dau viață lucrurilor. Dacă nu am nicio legătură cu cineva, este absolut irelevant dacă acea persoană este vie sau moartă.

Știm că există sentimente patologice sau morbide de vină și că uneori trebuie scose la iveală. E un fel de conștiință nedreaptă care îi torturează de moarte pe oameni; în cazul femeilor, de regulă e animusul, iar în cazul bărbaților, anima mamă inițiază astfel de sentimente. E un fel greșit de mea culpa, combinat cu vină adevărată, formând un mestec de vină autentică și realizare isterică, exagerată, a vinei, adică un fel de inflație, o inflație a răului. ”Sunt cel mai are păcătos. Nimeni nu e atât de abject ca mine. Tot ce am făcut în viață am făcut greșit” etc. Asta e inflație, e salt în partea opusă. La o scară mică, de câte ori oamenii comit un păcat, ei fie îl bagatelizează intelectual, fie se îmbăiază în păcat, într-un fel emoțional naiv – ca să nu își vadă vina, se îmbăiază cu atâta plăcere în păcat și se simt atât de îngrozitor, încât toată lumea trebuie să-i consoleze! E o reacție patologică, menită să-i scape de înțelegerea adevăratei vini.

De obicei, în femeie e un amestec de iubire și devotament și o mică și stângace manevră de putere. Greșeala lui puer aeternus e că alungă totul. Fiindcă există întodeauna o mică manevră de putere în dragostea femeii, el ia asta drept scuză pentru a respinge totul: femeile sunt putrede, iubirea lor nu e nimic altceva decât dorința de-a te pune sub papuc, de-a te pune la cutie. Asemenea afirmații ieftine și definitive îl scutesc pe bărbat de dificultatea de a se întreba în fiecare clipă: ”E o manevră sau e dragoste?” Astfel de afirmații demonstrează că bărbatul nu se ridică la înălțimea acestei probleme feminine. Dacă nu e conștient de anima și propriul său eros, va cădea mereu în capcana manevrelor.

Așadar, ori de câte ori un bărbat se confruntă cu problema relației cu o femeie, el trebuie să perceapă diferența dintre manevrele de tip șarpele din iarbă și iubirea autentică, iar această diferență nu poate fi descoperită decât dacă sentimentul lui e diferențiat. Dacă e diferențiat, el va mirosi capcana și va ști din tonul femeii că are ceva de gând sau, dimpotrivă, va afla din privirea și vocea ei că e sentiment și trebuie să răspundă. În ceea ce o privește pe o femeie, manevrele și dragostea nu se exclud reciproc – ea poate iubi un bărbat și totuși să-i joace renghiuri – și este sarcina bărbatului să descopere despre ce e vorba. Așa ceva se învață doar dacă bărbatul își diferențiază anima, în decurs de ani, preocupându-se de ea și de problemele pe care le ridică o relație. Dacă își face un principiu din da și nu, atunci nu va fi capabil să relaționeze cu femeile sau să devină analist.

Cu cât bărbatul refuză să accepte legăturile, cu atât ea simte că trebuie să-l încarcereze, să-l prindă, să-l mănânce, să-i interzică mișcarea. Deci el invocă mama devoratoare din fiecare femeie și se naște un cerc vicios. El e dezmăgit, fiindcă fiecare femeie se dovedește un lup devorator. Apoi spune: ”Iată! Exact asta am spus mereu!” Și o părăsește pe femeie. Fiindcă el nu vrea să se lege, ea apare cu capcana și o cutiuță în care să-l pună. Fiindcă el nu are iubire, îi invocă complexul de putere. Putem spune că un bărbat cu această atitudine față de sentiment va găsi mama devoratoare peste tot, în interior și în exterior.

Cei mai răi sunt cei privați de dragoste în copilărie. Sunt palizi și amărâți, cu o expresie de ”nimeni nu mă iubește” întipărită pe chip, iar dacă faci un gest amabil, nu-l apreciază, vor mai mult. Dacă nu le dai mai mult, sunt furioși și furibunzi. Poți continua la nesfârșit să verși întreaga lume într-o așa gură deschisă, dar nu ajută. E ca o pasiune compulsivă de a mânca întruna, de regulă, rezultatul unei experiențe din copilărie, când copilul este privat de iubire sau de o altă nevoie vitală, psihologică sau fizică. Este o calitate divino-demonică, este ceva ce spune: ”Mai mult! Și mai mult! Și mai mult și mai mult!”

Dacă o persoană are o evoluție improprie sau moare în urma unei boli sau a unui accident și se spune, în concluzie, că acest lucru s-a întâmplat din cauza faptului că persoana nu a înțeles problema – că a avut acea soartă din propria vină -, sentința este dezgustătoare. Nimeni nu are dreptul să judece astfel. Natura are propriile căi de rezbunare. Dacă cineva nu-și poate rezolva problemele, este de obicei aspru pedepsit, prin boli îngrozitoare sau accidente, și nu e treaba altora să facă din asta o chestiune de morală. În acest caz ar trebui să ne oprim și să luăm în considerare o altă ipoteză – că persoana nu a fost în stare să facă altfel, că structura era deficientă, făcând bunul mers imposibil. Totuși, dacă nu a avut loc catastrofa, e mai bine să recurgi la altă atitudine, să încerci să creezi o atmosferă plină de speranță și să crezi în posibilitatea libertății de voință, fiindcă, empiric vorbind, există multe cazuri în care oamenii se pot decide brusc să lupte împotriva nevrozei și să o scoată la capăt. Poți să-i spui miracol sau faptă bună a acelei persoane, nu contează, dar este ceea ce în teologie se numește act de grație. Faptele noastre bune ne duc la salvare sau mila lui Dumnezeu? Marie-Louise von Franz spune că nu poți decât să trăiești contradicția și să persiști în paradox.

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format word, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Poruncile lui Iosif Brodski

Bunici tineri

Oracolul, acest strămoș al Facebook-ului

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro