Cine sunt anorecticele, femeile care refuză să mănânce

24 May 2022

Miller A. Și Marinov V. care au studiat anorexia și care au avut anorectice în psihoterapie constată că această patologie este greșit plasată în categoria tulburărilor alimentare și de fapt resorturile sale adânci sunt de natură psihologică.

Deși anorexia încearcă să fi tratată prin creșterea greutății corporale, adevărata nevoie a celor care se înfometează este nevoia de comunicare autentică. ”Artistul foamei” din povestea lui Kafka spune la sfârșitul vieții că s-a înfometat fiindcă nu a putut găsi hrana care să-i placă. Mâncarea pe care o căutăm în copilărie este comunicarea emoțională autentică, fără minciuni, fără ”griji” false, fără sentimente de vinovăție, fără reproșuri, fără avertizări, fără anxietate, fără proiecții – o comunicare ce apare încă din prima etapă a vieții, în mod ideal, între mamă și copilul dorit. Dacă această comunicare nu a avut loc niciodată, dacă copilul a fost hrănit cu minciuni, dacă, bunăoară, cuvintele și gesturile au servit doar pentru a-l respinge pe copil, pentru a ascunde ura, dezgustul și repulsia, atunci copilul va refuza să primească această ”hrană”, o va respinge, iar mai târziu va deveni anorectic, fără să știe ce fel de hrană îi este necesară.

La maturitate, adultul poate intui vag existența acestei hrane și este posibil să se dedea la orgii alimentare căutând acele lucruri de care are nevoie, dar pe care nu le cunoaște. Adultul devine bulimic, obez. Nu vrea să își refuze nimic, vrea să mănânce la infinit, fără restriciții. Dar pentru că, asemenea persoanei anorectice, nu știe care este hrana de care are nevoie, nu se poate sătura niciodată. El vrea să fie liber, să aibă voie să mănânce totul, să nu fie nevoit să se supună niciunei constrângeri, dar trăiește până la urmă sub constrângerea orgiilor sale alimentare. Pentru a se elibera de ele, această persoană are nevoie de cineva căruia să îi poată comunica sentimentele sale, ea trebuie să aibă experiența faptului de a fi auzită, înțeleasă, luată în serios, de a nu mai trebui să se ascundă. Abia atunci află că aceasta este hrana pe care o căuta încă de la începutul vieții.

Artistul foamei a lui Kafka nu a putut să o numească fiindcă Kafka însuși nu a putut face acest lucru. Copil fiind, nici el nu a cunoscut comunicarea adevărată. A suferit teribil din cauza acestei lipse, iar toate operele sale nu descriu nimic altceva decât eforturi de comunicare eșuate: Castelul, Procesul sau Metamorfoza. În toate romanele și nuvelele sale, întrebările nu sunt niciodată auzite, răspunsurile sunt denaturate într-un mod ciudat, iar personajele se simt total izolate și incapabile să se facă auzite.

O gură îndopată și sufocată de hrană nu poate să își strige durerea. Anorecticele au deseori o voce slabă și, la modul general, nu le este ușor să ia cuvântul fără ca cineva să li-l dea.

”Nu alergăm spre moarte, ci fugim de catastrofa nașterii, zvârcolindu-ne, supraviețuitori care încearcă s-o uite. Frica de moarte nu e decât proiecția în viitor a unei spaime care-și are începutul  în prima noastră clipă.”

”Când simțim sfârșitul în punctul de pornire, mergem mai repede ca timpul. Iluminarea, dezamăgirea fulgerătoare, răspândește o siguranță care-l transformă pe dezmeticit în mântuit.”

”Adevărata legătură dintre ființe nu se stabilește decât prin prezența mută, prin aparenta necomunicare, prin schimbul misterios și fără cuvinte care seamănă cu rugăciunea interioară.”

Aceste cuvinte a lui Cioran, extrase din cartea lui Despre neajunsul de a te fi născut, sunt în acord cu îndoiala foarte specială pe care o trăiește anorectica în legătură cu încarnarea ei corporală, ca și cu atracția exercitată asupra ei de ceea ce nu este creat. Anorectica își pune întrebări în legătură cu dreptul ei de a exista și cu neajunsurile produse de venirea ei pe lume.

Înainte de a ajunge să fie bolnave, ele sunt adesea copii care par să nu pună nicio problemă părinților lor, curate și ascultătoare, ”cuminți ca niște icoane”, dornice să încarneze un ideal de tranparență pe care cred că îl desprind din cerințele părinților. În consecință, anorectica va opune nevoia de transparență și de puritate a privirii parentale opacitatea tulburărilor ei corporale. Își afirmă astfel dorința de a avea o viață psihică secretă, cu atât mai mult cu cât în mod frecvent universul familial păstrează el însuși mari conuri de obscuritate.

Opunându-se educației bazate pe dresaj psihic, anorectica se vrea neîmblânzită. În diverse perioade ale vieții sale, va avea când atitudini de supunere absolută, când atitudini de revoltă feroce.

Lupta împotriva tiraniei, a puterii, a injustiției și monstruozității actelor umane constituie preocuparea constantă a anorecticei. Această preocupare prioritară pentru celălalt s-ar explica prin aceea că, la vârsta suferinței motrice, afective și verbale, infans-ul are intuiția că nu se poate salva pe sine decât prin consolarea celuilalt.

Se poate spune că anorecticele sunt niște ”iluminate” într-un sens care ne trimite la Rimbaud, etern adoescent avid de senzații, de cunoaștere, de călătorii și posedat de un fel de fobie a îmbătrânirii, fobie prezentă la aproape toate anorecticele? Un lucru este sigur, nu este vorba doar despre o hiperacuitate senzorială, ci și de o metaforă care are legătură cu sfera cunoașterii și îi semnalează, dacă nu eșecurile, cel puțin limitele. În mod cert, frecvența performanțelor intelectuale la anorectice este indiscutabilă. Cu toate acestea, în căutarea disperată a unei identități proprii, după ce a descoperit semnificantul bolii ce o caracterizează și în ciuda ”infernului” în care aceasta o aruncă, anorectica poate găsi sentimentul experienței unei trăiri, unei cunoașteri, unei ”iluminări” care nu le sunt date muritorilor de rând. Putem astfel întâlni în unele anorexii, care riscă să devină cronice, următoarea întrebare: dacă renunț să fiu anorectică, ce se va întâmpla cu mine? Sindromul anorexic și enormele beneficii secundare care îl însoțesc par, în acest caz, să corespundă unei identități descoperite cu mare greutate.

Mama anorecticei este o femeie rănită: rănită adesea de propriii părinți, de soțul ei, de nașterea copiilor ei – printre care viitoarea fiică anorectică. Această mamă, care  nu au știut să asculte glasul fetei sale, este mama care nu a hrănit-o cum trebuie.

Carnea roșie sau în sânge, asimilată crudului, este în general unul din primele alimente pe care anorecticele și-l interzic. Pentru multe dintre ele, ea este tabu, ceea ce indică o fantasmă canibalică. Pe de altă parte, pentru acestea, animalul este adeseori un ”obiect” de identificare narcisică, astfel încât omorârea lui redeșteaptă temerea acestora de a nu fi fost dorite.

În ceea ce privește aspectele simbolice, caloriile pot sugera o ”căldură” afectivă, chiar sexuală, împotriva căreia anorectica luptă din toate puterile în dorința ei de a rămâne rece; grăsimea reprezintă ceea ce este ”flasc”, moale, inform, ceea ce nu poate fi controlat nici fizic, nici psihic. Caloriile și grăsimea apar anorecticei ca adevărate elemente străine interne care se închistează în corpul și psihicul ei, scăpând de orice posibilitate de control. Gras este resimțit și ca un păcat moral. Invers, să fii slab fizic este și o modalitate de a rămâne ”tânără”, abstinentă, ”curată” și nevinovată. Asocierea crizei de anorexie cu o traversare a deșertului sau un purgatoriu, în așteptarea judecății de apoi, este relativ frecventă. Corpul slab este uneori asociat cu o bătălie pentru justiție morală. Corpul slab poate apărea și ca o evadare în raport cu ”greutatea” lumii de aici și o evadare înspre un dincolo mai ”ușor”.

Experiența îndreptată către experiența alăptării materne antrenează o serie de întrebări cu privire la evoluția societății noastre occidentale. Marinov V. se întreabă dacă putem spune că dezvoltarea cultului taliei fine, prezent începând cu a doua jumătate a secolului XX, coincide cu devalorizarea alăptării la sân? Femeia masculină, clitoridiană sau frigidă pare a fi, printre altele, ”produsul” unei fetițe care nu s-a putut identifica deplin cu dubla polaritate masculină și feminină, activă și pasivă, plină și scobită. Dacă ipoteza se dovedește justă, înseamnă că o axă importantă, care îi permitea femeii să sublimeze sexualitatea masculină, a fost blocată. Iar sexualitatea aceasta se manifestă atunci pe alte canale. Anorectica ilustrează până la grotesc acest conflict al femeii moderne, cea care nu mai poate sau nu mai vrea să aibă copii, cea care a renunțat la rotunjimi și a devenit hiperactivă, confromându-se de multe ori stereotipurilor activismului considerat masculin.

Anick de Souzenelle evocă o perspectivă ontologică privind nevoia de hrană a ființei umane. Aceasta constată că stomacul își va regăsi funcția ontologică doar dacă, răsturnând puțin câte puțin dezordinea căderii, Omul îi va reda acestui organ locul cuvenit în ordinea cosmică și va face din el un receptacol al divinului.

  • A proslăvi divinitatea e hrană
  • A te ruga e hrană
  • A iubi e hrană
  • A trăi din frumusețe e hrană

Ura și urâțenia îl hrănesc pe Satan și sunt distrugătoare. Anumite mese rituale pot fi diabolice. Masa rituală adevărată tinde spre întoarcerea la normele ontologice. Euharistia creștină este o astfel de întoarcere. Omul care ajunge să cunoască plăcerea la acest nivel poate renunța treptat la viața sexuală și hrana psihică. Hrana psihică e cea a emoției; ea pretinde îndrăzneală, deoarece îl menține în noi pe Omul-în-haină-de-piele, Omul identificat cu animalul în jungla care este lumea.

Hrana corpului, necesară stării noastre prezente, ar trebui aleasă cu grijă pentru a nu îngreuna munca în laboratorul Marii Opere, căci ontologic, Omului îi este foame de Dumnezeu.

El traduce această foame printr-o foame de fericire, pe care încearcă s-o potolească printr-o masă bună, prin viața afectivă și sexuală, precum și prin toate ideologiile întemeiate pe făgăduințele Edenului. Toate aceste aspecte pot fi juste în măsura în care se înscriu în economia demersului uman vizând cucerirea divină.

Toate articolele scrise de Anișoara, aici

Curaj, și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, în format .doc, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Tata, te iubesc oricum ai fi

Și dacă toată viața mea a fost o greșeală?

Oliver Sacks, fermecător și instructiv – Fluviul conștiinței (zece eseuri)

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro