Dacă există o țară bine reprezentată la feminin în istorie, știință, artă și cultură, atunci aceea este Franța. De la Ioana d’Arc și regina ghilotinată Marie Antoinette, la Olympe de Gouges, prea revoluționară pentru Revoluție, împărăteasa lui Napoleon, Josephine de Beauharnais, Eugenia de Montijo, împărăteasa spaniolă a francezilor, Marie Curie, femeia cu două premii Nobel în două științe diferite, fizică și chimie, Coco Chanel, feminista Simone de Beauvoir, scriitoarea Marguerite Yourcenar, Marie Laurencin, pictorița și sculptorița de avangardă, scriitoarea Marguerite Duras, “vrăbiuța” Edith Piaf, muziciana revoluționară Mylène Farmer, Catherine Deneuve, Alizee – Lolita cântecului francez, Laetitia Casta, de la model la Marianne (chipul Franței), Brigitte Bardot, copilul teribil al cinemaului francez, Juliette Binoche, Isabelle Adjani, Louane, George Sand, deasupra tuturor femeilor… Și încă mai sunt.
Dar azi ne vom opri la Marguerite Yourcenar, autoarea a două romane extraordinare – „Alexis“ şi „Memoriile lui Hadrian“. Dacă nu le-ați citit încă, mai ales ultima, aveți la sfârșit câteva fragmente seducătoare. 🙂
”Când întemeiezi biblioteci, pregăteşti hambare publice, strângi rezerve menite să preîntâmpine o iarnă a spiritului.”
Pe 8 iunie 1903 se năștea în Bruxelles, Marguerite Yourcenar – viitoare eseistă, poetă, profesor universitar, romancieră, traducătoare și scriitoare de limbă franceză, care a trăit marea majoritate a vieții sale în Franța și Statele Unite ale Americii.
La 10 zile după naştere, mama ei moare, iar Marguerite este crescută în casa bunicii din partea tatălui, franțuzoaică, căreia îi va face un portret cu tușe înțepătoare în cartea de memorii „Arhivele Nordului“. Tatăl ei, pasionat călător şi om de cultură îi oferă o educaţie neconvenţională, dar foarte solidă. Fără a lua loc vreo zi în banca unei şcoli, Marguerite îşi ia cu brio bacalureatul la Nisa.
La 18 ani, debutează editorial cu poemul „Jardin des Chimères”, inspirat de legenda lui Icar. Pe coperta volumului, publicat pe cheltuiala tatălui ei, apare pseudonimul „Yourcenar“, aproape o anagramă perfectă a numelui ei adevărat, Crayencour. De altfel, „Yourcenar“ va deveni patronimul legal al scriitoarei în 1947, odată cu primirea cetăţeniei americane.
În 1929, publică primul ei roman,”Alexis sau tratat despre lupta zadarnică”, însufleţită de stilul şi ideile lui André Gide.
Tatăl său, care moare în acelaşi an, apucă să citească „Alexis”. După dispariţia tatălui, Marguerite duce o viaţă boemă la Paris, Bruxelles, Lausanne, Atena, Istanbul (Constantinopole) şi în insulele Eladei.
La terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, se stabileşte în Statele Unite. „Memoriile lui Hadrian“, romanul din 1951, splendid tradus şi la noi de către Mihai Gramatopol, a cunoscut un succes mondial imens şi a consacrat-o pe Marguerite drept o scriitoare de primă mână.
„Am fost stupefiată“, declara scriitoarea în anul 1980, „că Memoriile lui Hadrian au atins un tiraj care trebuie să se apropie în prezent de un milion de exemplare: credeam că l-am scris pentru trei persoane“.
În 1970, este primită în Academia Regală de Limbă şi Literatură Franceză a Belgiei, și zece ani mai târziu în Academia Franceză.
La 6 martie 1980, este aleasă membră a Academiei Franceze. Devine prima femeie care a primit această onoare.
La 22 ianuarie 1981, scriitorul Jean d’Ormesson a primit-o în Academie, conform cutumei, cu următoarea declaraţie:
„Doamnă, cu mare bucurie vă primesc în această veche şi ilustră casă în care vă aflaţi, nu ca primul oaspete de sex masculin, ci ca pe primul oaspete de sex feminin, un fel de hapax (cuvânt cu apariție singulară în literatură sau într-un text) al vocabularului academic, o revoluție pașnică și plină de viață, și singură, dvs, constituiți poate unul dintre cele mai considerabile evenimente dintr-o istorie lungă și glorioasă. Nu vă voi ascunde, doamnă, faptul că nu sunteți aici astăzi pentru că sunteți femeie. Ci pentru că sunteți un mare scriitor.”
„Intrarea lui Marguerite a fost spectaculoasă”, a scris criticul Matthieu Galey.
Însuși Yves Saint Laurent crease pentru ea prima uniformă menită să fie purtată de o femeie: o mantie de catifea cu un șal care să-i acopere părul.
În 1982, devine membră a Academiei Americane de Arte și Litere.
La 17 decembrie 1987, se stinge din viaţă în Maine, SUA.
Marea sa dragoste a fost traducătoarea Grace Frick, pe care a cunoscut-o în 1937 şi cu care a rămas până la sfârşitul vieţii lui Grace, în 1979.
***
„Memoriile lui Hadrian”, câteva fragmente fermecătoare, cum v-am promis.
„În acest mit situat la capătul lumii regăseam teoriile filozofilor pe care le însuşisem: în scurta lui viaţă, fiecare om are veşnic de ales între speranţa neobosită şi înţeleapta absenţă a speranţei, între deliciile haosului şi cele ale stabilităţii, între Titan şi Olimpian. Să alegi între ei, sau să reuşeşti într-o zi să-i pui de acord unul cu celălalt.”
„Suflet mic, suflet blând şi călător, tovarăş al trupului meu care te-a găzduit, vei coborî pe meleagurile livide, aspre, pustii, unde nu vei mai fi jucăuş precum obişnuiai odinioară. Încă o clipă, să privim împreună tărâmurile familiare, obiectele pe care neîndoielnic nu le vom mai vedea niciodată… Să încercăm să pătrundem în moarte cu ochii deschişi.”
“Jocul acesta misterios care începe cu dragostea pentru corp și ajunge la cea pentru ființă mi s-a părut destul de frumos încât să merite să-i dedic o parte din viață.”
“Adevăratul loc de naștere este acela unde pentru prima dată ai aruncat asupra ta însuți o privire pătrunzătoare: întâile mele patrii au fost cărțile.”
“Deseori mă gândesc că oamenii se caracterizează tocmai printr-o poziție extremă, eroismul lor constând în a rămâne acolo întreaga viață.”
“Într-o singură privință mă simt superior oamenilor obișnuiți: sunt în general mai liber și mai supus decât îndrăznesc ei să fie.”
“În ce mă privește, am căutat libertatea mai mult decât puterea și puterea numai fiindcă în parte înlesnea libertatea.”
“Și astfel, amestecând rezerva cu îndrăzneala, supunerea și răzvrătirea armonizate cu grijă, exigența extremă și concesiile prudente, am reușit în cele din urmă să mă accept pe mine însumi.”
“Cu vremea, faptele mele mă formau.”
“Uitasem că unele ființe mută hotarele destinului, schimbă istoria.”
“Vream puterea. O vream mai ales pentru a fi eu însumi înainte de a muri.”
“…știam că binele ca și răul sunt chestiuni de rutină, că provizoriul se prelungește, că exteriorul se infiltrează înăuntru și că masca, cu timpul, devine față.”
“…orice explicație lucidă m-a convins întotdeauna, orice politețe m-a cucerit, orice bucurie m-a făcut aproape mereu mai înțelept.”
“Ulise fără altă Itacă decât cea lăuntrică.”
“Orice fericire e o capodoperă.”
“Dar știu foarte bine că trebuie să se țină seama de hotărârile frumosului străin ce ne rămâne, în ciuda tuturor, fiecare ființă iubită.”
“Mâna îi aluneca pe ceafă, sub păr. În clipele de zădărnicie ori în cele serbede, aveam astfel sentimentul că rămân în contact cu marile obiecte naturale, adâncimea pădurilor, spinarea musculoasă a panterelor, zvâcnirea regulară a izvoarelor. Nici o mângâiere nu ajunge însă până la suflet.”
“…frumoși ca tot ce nu poate fi îmblânzit.”
“Nimic nu merge mai încet ca adevărata naștere a unui om.”
“Murmurul valului pe plajă e de mătase șifonată și de mângâiere; mă bucur încă de lungile seri roze.”
“…simt pe degete lacrimi care mă umplu de fericire. Hadrian a fost până la capăt iubit cu omenească dragoste.” (selecția de citate îi aparține unei cititoare de cursă lungă, Laura Câlțea)
Iar aici găsiți câteva excelente cronici.
Citiţi şi
Fotografia și citatul zilei – Marguerite Yourcenar
Despărțiri (5) – Când viața ucide
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.
