Meci spaniol, cu năbădăi

Andreea Otilia Balogh

9 September 2012

Dragi îmi sunt meciurile de fotbal urlate din mijloc de mulțime.

Cele care încep duios cu:

” Fault, MĂGARULE!! Unde ai învățat să joci în halul ăsta?? La stânăă?? după obiceiul bunicului, când măgarul lăsa rușinat capul în piept, scuipând apoi de ciudă că fusese descoperit.

”Și nu scuipa în curtea grădiniței că te spun lu taică-tău! Da da! Tu! Al lui Vasile!”

și se termină cu:

”Pero que cojones estas pegando, mariquita?!! A quien estas mirando?? Que la puerta esta en el otro lado, tontodelculo!”

Terasa de pe plaja din Los Narejos, în care mă aflam și eu la o bericică , era plină până la refuz:

– Se apropie de poartă! Se apropie de poartă! Se apropieeee!!!!……Șiiiii!!??!!…. ratează…

– A cincea ratare de la începutul meciului! exclama exasperat comentatorul meciului Spania – Croația de pe un ditamai ecrănoi, în fața căruia ne holbam ochii înlăcrimați de prea mulți pixeli,  vreo 30 de oameni.

Din când în când se auzeau înjurături lejere. Că erau și copii de față. Și fete…

În minutul 0 ne priviserăm cu simpatie mutrele pictate in roșu si galben, iar în minutul 20 eram cu toții amici de pahare, în timp ce cârciumarul Jorge – el pulpo (caracatița), după cum i se spune datorită abilității cu care schimbă sticlele de bere , era cel mai bun prieten al tuturor. Și pentru că tot eram prieteni, turna în mijlocul meselor câte un pumn de măsline  – să alunece berea mai bine –  privind pe furiș la concurența de la barul de vis-a-vis, care le zâmbea în același stil și cu aceleași măsline croaților așezați la mese.

Așezați la mese e politicos spus. De-atâtea carouri în alb și roșu, oricui i-ar fi fost greu să intuiască unde se terminau brațele și unde începeau șosetele unui croat, iar eu, după două halbe de bere ( și a treia pe drum) nu eram o excepție prea strălucită. Mai mult, experimentam adevărate revelații sinestezice, în momentele în care toate carourile roșii săltau în țipete, iar cele albe vibrau pe fundal ca o ploaie de fluturi pătrățoși în apus de soare.

Și când mingea de pe ecranul cârciumii lor se încăpățâna să o ia pe lângă poartă, creaturile picassiene își cuprindeau capetele între degete și își țuguiau buzele într-un ”UUUFFFFF” comun așa de sincron încât unda de șoc ar fi putut provoca uragane pe cealaltă parte a planetei. După care se așezau politicos pe scaune. Că doar erau și copii prin jur…și fete….și mai cereau o bere, timp în care Pepe – rivalul lui Jorge –  mai aducea în mijlocul meselor de-ale gurii, privind șmecherește înspre terasa noastră.

Terasă de unde se pregătea contraatacul.

Așa deci? Părea că gândea în sinea sa caracatița noastră în timp ce-mi vărsa, din nou, un polonic de măsline peste mână.

–  Vai! Iartă-mă! se scuza el pentru a treia oară. Acum îți aduc o halbă din partea casei!

Și  așa cum le terminasem pe primele două, tot din partea casei, așa urma să o termin și pe-a treia. Conștiința mea cea rău platnică zăcea muribundă în castronul cu măsline și o boare de Aikido în legătură cu lasă-lucrurile-să-curgă-în-voia-lor-și-nu-încerca-să-te-împotrivești urma să fie filosofia mea preferată din acea seară.

– Vamos! Vamos! El ataque! El ataque! strigau țopăind în jurul meu, vreo 29 de spanioli în dungi roșii-galbene, provocându-mi imaginea unor…dungi roșii galbene care țopăiau pe verticală.

Când unul din jucătorii spanioli, proțăpit în fața porții croaților, cu mingea blocată între picioare, uitase pentru ce anume se afla acolo, întreaga terasă amuți.

– Pero peeegalee, por DIOS, hombre!!! se auzea vocea spartă a comentatorul prin toate boxele.

Indeed.

Șut. Pe lângă.

– UUUFFFF!  întreaga terasă cu mâinile înfipte în păr, contrabalansa uraganul în carouri de pe cealaltă parte  a străzii. După care, fiecare mai cerea politicos o bere, tot din cauza copiilor…și a fetelelor…, iar Jorge îmi zâmbea de după a treia halbă.

Și în timp ce îmi aminteam cât de generos ar fi oferit bunica o minge fiecărui jucător ”ca să nu se mai înghiontească atât, că nu e frumos”, Universul se dezlănțui peste tot în jurul meu, si terasele lui Jorge si Pepe explodară  în strigăte.

Mi se mai întâmplă să nu mă sincronizez cu prezentul și de fiecare dată rămân din cale-afară de surprinsă. Cine? Ce? Când? Unde? Cum?

Echipa dungilor rosii-galbene se deșteptase lovind cu picioarele a 40 de milioane de suporteri o minge albă în plasa portarului pătratelor roșii-albe.

Pentru cei 4 milioane jumate de suporteri roșii-albi, efectul a fost echivalent cu 4 milioane jumate de ghiulele ucigașe spulberând 4 milioane jumate de porți de fotbal. Și ASTA trebuia să doară.

Și durea.

Un nor negru se aciuase deasupra terasei lui Pepe și nici măslinele, nici halbele reci nu puteau readuce veselia pe chipurile creionate ale croatilor. Jorge, binențeles, jubila.

Terasa lui era în flăcări!

– Vamos! Vamos! Otro! Otro! scandau și copiii, bunicii, pisicii și cățeii bicolori.

Azul es de mariquitaaaas! se trezi urlând răgușit dinspre terasa lui Pepe un croat cu accent spaniol (sau invers). Marico, cu diminutivul mariquita, e termenul spaniol pentru varianta „de cartier” al lui „homosexual”.

Asta pentru că echipa spaniolă jucase tot meciul în tricouri baby-blue.

Urmă o liniste înfiorătoare și, în timp ce încercam să-mi ridic stomacul umplut cu 2 litri de bere, intuind pericolul iminent, Jorge ținea zor nevoie să-și încheie socotelile cu mine:

– Păi nu ți-am adus berea pe care am spus că ți-o dau din partea casei, îmi șoptea el, cu ochii înspre viitorul conflict.

– Que si! Que la dejaste en la mesa y la he tomado hace 5 minutos!

Nu știu de ce, dar atunci când spun adevărul lumea crede că vorbesc la mișto. Așa s-a întâmplat și cu Jorge, care m-a împins înapoi pe scaun și mi-a trântit a patra halbă sub nas. Cum supraviețuise crizei cu așa o jale de memorie, continuă să fie un mister pentru mine.

”Lasă-lucrurile-să-curgă-în-voia-lor-și-nu-încerca-să-te-împotrivești”. Ceva mai profund de atât nu-mi mai trecea prin cap. Ar fi fost imposibil.

Repite lo que has dicho! îl provocă un oarecare Pedro, gelat și depilat (nu neapărat în această ordine) de lângă o masă din colț.

– Que el azul es de mariquitas, mariquita! se hlizi același croat blond și umflat ca un cartof nou.

Era adevărat. Și pe tot parcursul meciului, n-am văzut om care să deteste albastrul mai mult decât un spaniol care susține La Roja (nume de alint roșiatic dat echipei naționale).

Era vorba de albastrul acela gălbejit, pe care sigur l-a experimentat toată lumea. Ca un cer grețos de senin, într-o zi oribil de perfectă de plajă, în care înoți cu furie prinstre valuri liniștite și îți vine să le urli delfinilor din zare ca să înceteze cu dulcegăriile pentru că tu vrei să te iei la trântă cu o balenă.

Pedro își suflecă mâinile și,  apropiindu-se de croatul cel guraliv – puțin încurcat pentru că lumea se ridica de la mese, retrăgându-se din drum –  îi smulse acestuia cel mai sexy sărut pe care l-am văzut în viața mea după 3 halbe de bere  –  a patra scurgându-se probabil undeva în hiperspațiul din stomacul meu, pentru că de spațiu normal nu putea fi vorba.

Tabăra lui Jorge se porni pe fluierat și sărbătorit, în timp ce tabăra lui Pepe se așeză la mese, cerând politicos încă o bere. Că doar erau copii în jur…și fete…



Citiţi şi

Să crezi în povești!

Cu lucrușoarele strânse în grabă din casa ta, cu lacrimi șiroaie pe obraz

Întâlnire de amor

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
420 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro