Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri.
Acest site foloseste Cookie-uri, conform noului Regulament de Protectie a Datelor (GDPR), pentru a va asigura cea mai buna experienta online. In esenta, Cookie-urile ne ajuta sa imbunatatim continutul de pe site, oferindu-va dvs., cititorul, o experianta online personalizata si mult mai rapida. Ele sunt folosite doar de site-ul nostru si partenerii nostri de incredere. Click AICI pentru detalii despre politica de Cookie-uri. Sunt de acord cu politica de cookie

Mi-e rușine, mi-e milă de lumea în care trăiesc…

22 December 2017

claudia-baneaBucurești. Sfârșit de mai. Privesc pe fereastra aeroportului cum plouă mărunt. Se fac ultimele pregătiri pentru îmbarcare. Avionul către Paris. Ne apropiem de punctul de control, cei ce plecăm la drum. Un drum pe care unii dintre noi îl cunosc foarte bine, devenit poate o obișnuință, alții nu. În spatele meu, un tip înalt cu o pălărie de cowboy, pare agitat și nerăbdător de a ajunge în față. Se ceartă cu femeia de lângă el al cărei copil umblă nestingherit la bagajul lui. Fac în așa fel încât să îi cedez locul meu la rând, iritată fiind de ghionturile primite din „întâmplare” și convinsă, în același timp, că avionul nu va pleca fără mine. Individul nu pare însoțit, însă e suficient de vocal încât să-și facă prieteni până la destinație. Și cum soarta știe ea ce face, în avion, cowboy-ul ocupă un loc în fața mea. Desigur, după ce a schimbat locul cu altcineva și a împărțit binevoitor sfaturi unei doamne care îi bloca accesul către scaun, despre cum ar trebui să slăbească. Cum am anticipat, a devenit de îndată prieten cu vecinul de scaun. Așa am aflat că omului ii place să călătorească și, după felul în care povestește, pentru el este o laudă faptul că reușește să vadă atâtea locuri. Un lucru am reținut. Că fusese la Mormântul Sfânt cu un an în urmă, iar acum era pregătit pentru vestitul drum inițiatic Camino de Santiago. A fost momentul în care, jur, am început să râd ca proasta, să râd isteric, consternată de importanța lucrurilor pe care le spunea, dar care pentru el nu însemnau nimic.

Recunosc că trăiesc de multe ori situații în care mi-e rușine, mi-e milă de lumea în care trăiesc. Tot de multe ori, fac eforturi mari pentru a înțelege oamenii. Pe unii, însă, oricât de mult m-aș strădui, nu pot. În acel moment, am avut certitudinea că individul din fața mea habar nu are ce este acela un drum inițiatic și că, în mod clar, face parte din categoria celor care doar bifează niște puncte geografice.

camino-de-santiago

Camino de Santiago este acel drum pe care Paulo Coelho îl descrie perfect în „Jurnalul unui mag” . Se parcurge într-o lună şi jumătate, pleacă din Franţa şi ajunge la marginea Europei, traversând Pirineii, până în Spania. Se spune că primii care au făcut acest drum au fost Celții. Punctul culminant al acestei călătorii este mormântul Sfântului Iacob, întâiul apostol martir al creştinătăţii, de la Santiago de Compostela. Un drum inițiatic este un drum de regăsire de sine, de autocunoaștere. Un drum în care treci prin diferite experiențe, în urma cărora ar trebui să devii mai înțelept. Cunoști tot felul de oameni și ai timp să meditezi asupra a ceea ce vrei să faci și cine ești și de ce ești. În urma unei astfel de călătorii, ceea ce contează este să ajungi la final la niște concluzii. Despre tine și viață. De aceea, pentru unii este exact ce ar trebui să fie, adică o experiență spirituală, iar pentru alții, gen cowboy-ul din fața mea, este una strict geografică. Pentru că nu ai cum să parcurgi astfel de drumuri, nu ai cum să trăiești astfel de experiențe sublime și să nu te schimbi. Să rămâi același om rău, plin de prejudecăți și frustrări. Indiferent de drum, că îl faci la Prislop, la Putna, la Ierusalim sau pe Camino, indiferent că ești cel mai bogat om din lume sau un simplu cerșetor, înveți aceleași lucruri. Și cel mai dureros pentru mine, pentru ceilalți, este să constați că unora li se dau șanse, oportunități pentru a învăța ceva și nu, ei nu o fac. De cele mai multe ori, teama, necunoașterea, ne fac să ne refugiem aproape de cele sfinte, fără însă a le căuta și înțelege sensurile.

„Cea mai preţioasă călătorie este aceea către sufletul nostru” spunea Mircea Eliade. Aceasta este esența, scopul unui drum inițiatic. Constat însă, și nu ar fi prima dată, că asistăm neputincioși la o pierdere enormă de suflet în omenire.

Și tu poți scrie pe Catchy! 🙂

Trimite-ne un text încă nepublicat, cu diacritice, pe office@catchy.ro.



Citiţi şi

Nu înțeleg cum de pot să te iubesc…

Azi e liniște…

Ne vedem joia viitoare!

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor. Orice preluare a conținutului se poate face doar în limita a 500 de semne, cu citarea sursei și cu link către pagina acestui articol.


Nu rata urmatoarele articole Catchy!

Inscrie-te la newsletterul gratuit. Avem surprize speciale in fiecare zi pentru cititorii nostri.
  • Facebook
  • Twitter
  • Google Bookmarks
  • LinkedIn
  • RSS
671 views

Your tuppence

My two pennies

* required
* required (confidential)

catchy.ro